aduce destul inteligenţa şi influenţa lui, urmând ca tata – asociatul fidel de zece ani – să aducă materialul. George Ladima, om în toată firea, cu reală prestanţă, ca să zic aşa, a făcut o foarte bună impresie… Mustaţa blondă, întoarsă în sus, bărbăţia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au impresionat pe tata. Eu îl sfătuisem să aducă şi un proiect de buget lunar, pe care să mi-l arate mie mai întâi… Am luat masa împreună în garsoniera mea… Bietul om era foarte mirat când a văzut la masă pahare de Murano şi, timp îndelungat, a privit ca un copil cupele joase de forma ghindei, cu muchiile poligoanelor albastre şi cristalul pereţilor albăstrui, în locul paharelor albe, drepte sau cu un picior. Abia în anul acela începuse moda şi primisem cadou un serviciu pentru douăsprezece persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă, care niciodată nu vrea să vie în garsoniera mea, dar spunea râzând că: „Veghează asupra ei”. Bilanţul lunar adus arăta 280 mii de lei tipografia, 22 de mii localul, 100 de mii de lei cheltuieli de administraţie, 300 de mii de lei lefuri redacţia şi administraţia. În total 700 de mii de lei pe lună, în afară de 200 de mii cheltuieli de început (mobilier, instalaţie, reclamă)… Ladima îl scrisese pe o coală de hârtie cu foarte multă grijă, caligrafic aproape.

  Mi s-a părut foarte rezonabil. Tata a întrebat însă câte exemplare vom trage. I-am spus că Ladima socoate că vom putea scoate 10 mii de foi zilnic. Gânditor, şi-a aprins ţigara şi pe urmă m-a întrebat, cu privirea puţin obosită, fixă, fără ochelarii negri, cu un aer somnoros: „Câte se vor vinde din ele?” I-am spus că toate, el a fost însă de părere că nu vor merge mai multe de şapte mii… „Cât face şapte mii înmulţit cu doi?”-„?!”- „N-o s-o vinzi cu doi lei bucata?”- „Cât fac paisprezece mii înmulţit cu douăzeci şi şase?”-„?!”- „Păi nu ai douăzeci şi şase de numere pe lună?” Am înmulţit, am adunat… „364 de mii”- „Atâta e bugetul. Eu acopăr o eventuală pierdere de 100 de mii de lei pe lună.”

  Tresar… Dincolo a căzut ceva, un obiect… Nu-mi dau seama ce, dar e profund neplăcut să te simţi, gol cum sunt eu, prizonier într-o casă necunoscută. Nu ştiu cine e acolo… Nu ştiu ce se vorbeşte, ce fac cei din camera vecină… Aş vrea să trec dincolo să văd ce e, dar ar trebui să mă îmbrac, iar îmbrăcat nu ştiu cum aş mai citi scrisorile. Aş deştepta atenţia Emiliei asupra interesului pătimaş cu care le descifrez. Aş pierde şi comentariile şi amănuntele ei. Rămân aşa… Aprind o nouă ţigară şi simt că a gândi, a rememora azi, îmi face bine, că e o circulaţie în mine ca o descongestionare. A desluşi, a trăi în trecut e ca o voluptate, fie şi dureroasă, pe care nu pot s-o întrerup, cum creşterea nici unei voluptăţi nu poate fi întreruptă prin propria voinţă.

  A doua zi am mers cu Ladima la noi acasă (îi spusesem să vie bine pregătit, arătându-i ce reducere avea de gând să facă tata) şi a fost o discuţie de trei ceasuri.

  — Domnule Vasilescu, spunea Ladima, gesticulând aşezat, cu amândouă coatele pe masă, cu un zâmbet binevoitor, e cu neputinţă să scoatem gazeta cu suma asta. Uite aci oferta tipografiei: 60 mii de lei un număr în patru pagini, pe săptămână, socotit un sfert de pagină reclamă, 10 mii de foi tiraj. Şi, ca în paranteză: 5 mii e zaţul şi tipul, 5 mii hârtia. Aci nu încape nici o reducere. (Totuşi tata a obţinut cu 50 de mii de lei pe săptămână, la tipografia unui fost ajutor de primar liberal.) Local, în centru, mai ieftin de 200 de mii de lei pe an nu se poate găsi… Nu-i aşa?… Deci 16 mii pe lună. Lumină, apă, încălzit 3.000 pe lună, servitorul 3.000… Adică 22 de mii pe lună…

  Şi a rămas, ca la un sfârşit de demonstraţie, cu umerii aduşi în faţă, cu palmele desfăcute în lături, cu buza de jos răsfrântă. Convins.

  — De ce un local de 200 de mii de lei pe an? Ladima, încurcat, dar cu superioritate, a ridicat braţele:

  — Un birou pentru dumneavoastră…

  — Nici eu, nici Fred, nimeni nu va călca pe la ziar… Nici nu se va şti că am vreun amestec în această chestiune… Una directorul, una redactorii, alta administraţia… Mai departe… Şi, înfundat în fotoliu, fără să privească, sprijinind cu mâna, de prisos, ochelarii negri, tata aştepta, oarecum agresiv.

  Ladima şi-a răsucit mustaţa, a consultat notele.

  — 3 mii cheltuieli de administraţie şi expediţie, de număr. Bătrânul a ridicat capul, cu ochii pe jumătate închişi a nedumerire.

  — Asta?

  Ladima a înşirat profesoral:

  — Timbre, sfoară, transport, telefon, hârtie de împachetat…

  — Pune 1.500… De număr… 26 de numere… Şi se îngâna după obiceiul lui, ca să aibă timp de gândit: ă-ă-…ăda, 15.000… Ă-ă-ă… Zi 40.000.

  Ladima ridica din umeri exasperat, cu mustaţa blondă bătăioasă… Şi pe urmă sec:

  — 6.000 Rador… Telegramele din străinătate…

  — N-avem nevoie… Apărem la două după masă, le tăiem din gazetele de dimineaţă. Spun drept că mă enerva spiritul de speculă al tatei.

  — 300 de mii lefurile în administraţie şi redacţie.

  — Adică? Şi tata şi-a ridicat ochelarii care-i căzuseră pe nas, cu o mână, ca să privească mai drept, mai pătrunzător13.

  — Un administrator, 20 de mii.

  Tata a sărit din fotoliu, a trântit braţul în cămaşă, cu manşeta burlan pe masă (că era cald de tot).

  — 20 de mii pe lună?

  Ladima a scăzut tonul şi a luat o manieră domoală de tratative diplomatice.

  — Domnule Vasilescu, administratorul e tot atât de important la o gazetă cât şi directorul. El răspândeşte gazeta.

  — Îţi dau eu un om priceput cu 12 mii pe lună…