normal e transformarea mea, automobilistul şi ataşatul de legaţie Fred Vasilescu. Iar acum când eu nu mai sunt cum am fost, ochii mei, prin care văd lumea, sunt, mai mult ca oricând, cum n-au fost niciodată, numai ai mei, şi înapoia lor sunt eu, numai eu… Nu pot să fiu înapoia altor ochi… Noţiunea de normal eu nu o am decât comparând existenţa mea de dinainte de a întâlni pe doamna T. Cu existenţa mea de acum. Vedeam mai puţine colori, doar câteva nuanţe, mult mai puţine fapte, alte bucurii… Nici nu bănuiam atâtea înţelesuri câte îmi sar în ochi de atunci încoace. Erau chiar mult mai puţine întâmplări pe lume şi semănau, groase, oarecum toate. Mi s-au ascuţit simţurile? Nu vedeam mai înainte nimic, ca atunci când treci pe lângă un copac, plimbându-te fără să-l vezi măcar, deşi nu eşti distrat, numai pentru că nici nu-ţi închipui ce ai putea vedea la un copac. Şi nici nu-ţi pui problema asta. Dar când tovarăşul s-a oprit privind, şi te opreşti şi tu, descoperi nenumărate forme şi fapte. Coaja copacului e crăpată într-un anumit fel, care te sperie cu diversitatea lui, sunt flori la rădăcina lui, de soiuri foarte diferite, e şi un muşuroi de furnici, pe care dacă-l priveşti atent descoperi alte întâmplări mici, dar neasemeni una alteia.

  Femeia aceasta e tovarăşul care m-a oprit din drum, numai ca să privească el ceva, şi de atunci am început să văd şi eu o mulţime de lucruri. Mă gândesc că fără doamna T. N-ar fi existat în nici un fel Ladima în viaţa mea; iar întâmplarea de acum, care mă îngheaţă şi mi se pare în amurgul acesta călduros, în camera aceasta, dospită de suferinţe şi semnificaţii, nu m-ar fi oprit în loc nici cât să fumez o ţigară. Fără să-mi descopere ea anumite răsfrângeri de orgoliu şi anumite gingăşii, fără să-mi fi arătat savoarea umilinţei, nu m-aş fi întovărăşit niciodată cu un om care m-a făcut „gujat” în plină lume; fără ea n-aş fi ştiut că a te întâlni noaptea cu un astfel de om şi a porni cu el apoi la Sinaia poate însemna o bucurie scăzută, grea, mai adâncă decât o călătorie la Londra, pe care o aşteptam atât când eram student.

  Şi dacă toate aceste există, şi mai ales există aşa, e pentru că în toate, în orice lucru, în orice întâmplare şi neîntâmplare, de când am cunoscut-o, dăinuie ceva din existenţa ei, imaterial, cum vibrează în orice organ, cât de neînsemnat, energia întregului. Şi nimic nu mai poate să fie altfel, cum râul nu mai poate curge în sus. Mai ales de când a venit şi lovitura cumplită (care m-a făcut să citesc atât şi să caut explicaţii), lumea e azi pentru mine ca privită printr-o luptă şi impregnată de gândul existenţei acestei femei, cum e orice obiect înmuiat vag verzui, când priveşti lumea prin ochelari verzui. A bătut cineva la uşă.

  — Emilia!… Şi, mai sec: Emilia!… Vino puţin afară…

  Îşi aruncă una peste alta pulpanele chimonoului roşu, lucitor ca atlazul, şi după ce a vorbit ceva dincolo, închizând uşa cu grijă, se întoarce înnodând fâşiile pe şoldul plin, cu o mutră mieroasă:

  — Ascultă, nu te superi… Dacă te las singur puţin… A venit croitoreasa. Se scuză şi nu ştie că asta mă împacă, mă domoleşte de parcă a sunat de recreaţie… fi spun cu un accent de sinceritate, pe care nu l-am avut niciodată în casa asta:

  — Dar, Emilio, crede-mă… Mă simt foarte bine… Singur… Sunt obişnuit… Îmi place. Mi-a fost destul de greu să-l conving pe Nae Gheorghidiu să-l ia director la Veacul pe Ladima… El se gândea mai mult la un fost gazetar pamfletar, care schimbase câteva partide şi trecuse cu dezinvoltură pe la vreo cinci gazete de toate nuanţele… I-am spus însă, pentru că mă consultă foarte adesea, de se miră şi tata, mai ales de când, la Londra, l-am pus în legătură, foarte solid, cu fabrica de arme şi muniţii cu care ne-am asociat, că trebuie să punem în fruntea gazetei un om nou, cu un trecut fără toartă de care să se poată agăţa învinuirile, ca să dăm autoritate campaniilor noastre… Nae Gheorghidiu socotea că fusese „lucrat” de către colegii de partid şi că numai din pricina aceasta fusese remaniat… Se duseseră împotriva lui câteva campanii foarte susţinute, pe chestia fabricii de muniţii din Ardeal şi mai ales pe chestia recepţiei avioanelor… O gazetă scrisă cu multă vervă pamfletară vorbea în fiecare număr despre „cosciugele zburătoare” şi de „fleoarţa de la Comunicaţii”. Gheorghidiu, deşi în oraş răspundea foarte cinic şi uneori spiritual, în birou, acasă, era foarte abătut… De multe ori de la Cameră, după şedinţele de noapte, venea la noi împreună cu tata şi îmi spunea mama – discutau în biroul cu hoteluri negre, cu abajur verde, până târziu, spre ziuă… Aci tata era cel mai curajos şi mai cu poftă de luptă: „Coane Nae, ascultă-mă pe mine… N-au nici o importanţă toate atacurile lor. Cine citeşte prostiile de la gazetă?… Ascultă-mă pe mine…”

  Totuşi Nae, neştiind ce crede Ionel Brătianu despre el, părea foarte enervat. De două ori a încercat să răspundă prin Viitorul, dar a fost cu neputinţă, deşi, personal, era unul dintre favoriţii lui Vintilă Brătianu… A bănuit aci un ordin al lui Ionel. Când s-a dus să întrebe cum de i-a putut refuza un articol, lui, fost de două ori ministru, Ionel Brătianu l-a primit prietenos şi absent, avea aerul că nu-i vine să creadă. Pe urmă 1-a întrebat cum merge fabrica de muniţii, dacă speră să înceapă curând producţia… Când Gheorghidiu a adus vorba despre Viitorul, a spus că nu citeşte nici o gazetă, că toate sunt proaste şi „fără îndoială Viitorul mai proastă decât toate”.

  După vreo câtva timp, mai ales că foaia pamfletară îl batjocorea îngrozitor, a hotărât să scoată şi el o gazetă… Ca de obicei, mai toţi banii i-a dat tata, căci Gheorghidiu socotea că în afacerile comune el