Cel puţin înainte te puteam aştepta… Sufeream atâta… Azi până şi aşteptarea aceea, acum când de trei luni nu mai am dreptul acesta, mi se pare un paradis pierdut. Re-dă-mi-l… Pe lumea aceasta e tot ce mi s-a dăruit într-o viaţă de umilinţă, mizerie şi suferinţă.

  George Ladima.

  Nu pot să întreb, decât după o lungă tăcere, în care mă apasă un soi de deznădejde, cu toate că surâd.

  — Ce i-ai răspuns?

  — M-am sfătuit cu Valeria şi ea a fost de părere să-l chemăm… Mai ales că acum mă certasem cu Arghiropol şi eram liberă de tot. Am întrebat-o pe Valeria dacă să mai spun vreo minciună ca rândul trecut, să mă dezvinovăţesc… Ea a spus să tac din gură… Că e mai bine pentru mine ca el să ştie adevărul.

  I-am scris o scrisoare că îl aştept a doua zi seara, cu mare plăcere… Şi uite ce nebuneşte mi-a răspuns.

  Era într-adevăr o scrisoare de înnebunit. Pe patru pagini nu era scris decât cuvântul „mâine”, în coloană, pe fiecare pagină şi de câte 10 – 15 ori.

  Mâine.

  Mâine.

  Mâine.

  Mâine.

  Mâine.

  Mâine.

  Şi aşa toate feţele. La urmă doar atât: „Va mai fi mâine?”

  — După aceea, ne-am văzut cam în fiecare seară… Avea bilete la cinematograf şi teatru luate de la ziare şi am ieşit împreună. De câteva ori am stat amândoi acasă de vorbă şi se ducea Valeria la teatru.

  — Ascultă, ai fost din nou a lui?

  — Nu… Că nici n-a fost vorba de asta… Stăteam numai aşa de vorbă, că altminteri era idealist.

  Mă uit la ea, e tot senină, mare şi goală.

  Draga mea, Toamna târzie e de aur, părul tău bălai e de aur, ochii tăi au licăriri de aur… Săptămâna asta e aurul vieţii mele… Sunt un nerod… Un nebun, că trei luni am suferit atât… Trimit două locuri din vreme pentru Valeria s-o invite pe prietena ei. Cibănoiu îmi spunea azi-dimineaţă că ar merge şi el bucuros cu Valeria la cinematograf. Noi, care am văzut şi Carnea diabolică şi Lord Satan, vom rămâne acasă…

  George.

  Să rămâi cu Emilia, fără s-o ai!

  Mă întreb ce poate fi intimitatea cu femeia aceasta, mai ales când nu e dezbrăcată?

  — Ce vorbeaţi, seara?

  — Până noaptea târziu… Despre teatru… Despre actori, ştia o mulţime de lucruri. Uneori jucam şi noi tabinet… Îi plăcea, aşa, să stea aci.

  Emy scumpă, Ceea ce-ţi spuneam aseară e pe cale să se împlinească. Azi m-a chemat prietenul de care-ţi vorbeam şi m-a prezentat unui deputat, n-ai de unde să-l cunoşti, Nae Gheorghidiu… A rămas să ne întâlnim diseară din nou acasă la el… Prin urmare, nu pot veni… N-am vorbit încă despre condiţii… Ştiu că va fi un buget foarte scăzut şi lefuri foarte mici. Sper să iau cronica dramatică… Gândeşte-te puţin la mine diseară.

  George Ladima

  — Când am primit scrisoarea am rămas trăsnită… Nici azi, jur, nu mai înţeleg cum de el nu a văzut că Gheorghidiu este, ştii? Arendaşul pe care l-a văzut la noi. Urmează apoi o seamă de bileţele scurte… Fie că Ladima nu mai avea timp să scrie, căci acum scria aproape singur jumătate din gazetă, şi încă articolele cele mai de seamă, fie că nu mai avea nevoie să scrie, căci pe Emilia o vedea în vremea aceasta, probabil, când vrea. Era o activitate înfrigurată, politică, războinică… Poate o fi fost şi o diversiune sufletească – Nu sunt decât mici bilete:

  Treci cu Valeria diseară pe la mine pe la redacţie… Mă luaţi şi mergem să mâncăm la „Mircea”.

  Sau altul, pe hârtie cu antetul Veacului:

  Nu te pot aştepta… Vino direct la teatru… Eu iau un ceai la redacţie… Vezi se, nu pierzi actul I, căci e o scenă foarte importantă… Observă că locul gazetei s-a schimbat, căci, din cauză că am apărut târziu, ni-l dăduse la fund şi l-am trimis înapoi.

  G.

  Rămân din nou îndelung pe gânduri… Toată vremea aceasta de vreo câţiva ani încoace e a vieţii mele, şi trebuie să precizez că orice dată, chiar străină, trece prin existenţa mea ca un amestec de vis şi realitate… Ceasul care a bătut orele regulate până am împlinit 28 de ani e de atunci puţin strâmb. Trăiesc o viaţă în care nimic din ceea ce se întâmplă nu mai e cu semnificaţie simplă… Totul trebuie să corespundă, ca în vis, la altă situaţie, faptele capătă înţelesuri noi, unele printr-altele. Cuvintele nu mai sunt semne pentru ce e dincolo de ele. Mai înainte viaţa mea avea zilele săptămânii: luni, marţi, miercuri etc., care corespundeau cu zilele cifrate în calendar… Când era ora 12, era ora 12… Dacă era cald, mi-era cald. Dacă aveam guturai, strănutam… Aveam un program, sau o lipsă de program, care se suprapuneau exact faptelor… Când cunoşteam un domn, era un domn, când cunoşteam „alt domn”, era „alt domn”, când mă culcam cu o femeie însemna că am avut-o, când un cunoscut spunea că-i plac ţigările Lucky Strike însemna că-i plăceau Lucky Strike. Dar de câţiva ani, printr-o acumulare de împrejurări deosebite, care ele însele or fi având vreun tâlc, semnele nu mai corespund conţinutului lor stabilit, faptele au alte cauze de cum le ştiu eu, dacă o femeie, care e zodia mea, râde, nu mai înseamnă că e veselă; când un domn e grav, corect şi important, nu înseamnă că nu depinde în toată soarta lui de un cuvânt al meu, când fug de un surâs, poate însemna că îl doresc, iar un domn cu mustăţi războinice, pe care-l prelungeam într-un raion universitar, aflu azi că ducea pantofii Emiliei la cizmar… Ştiu că asemenea devenire e normală pentru nenumăraţi alţi oameni, dar ceea ce nu e