n-a stat decât două luni. Pe la sfârşitul verii mi-a venit un angajament de la Teatrul Naţional de acolo. Am bănuit eu că trebuie să fie ceva cu el acolo… Dar n-am primit… Trebuia să transportăm casa şi ne era greu.

  Valeria dragă, Nu înţeleg de ce te-ai grăbit atât să-mi trimiţi cărţile împrumutate… Îmi făcea plăcere să le ştiu la d-ta… Dacă vrei altele, oricând, toată mica mea bibliotecă îţi stă la dispoziţie… Ştiu că niciodată cărţile pe care le iubesc atât nu vor fi în mâini mai bune, mai îngrijitoare şi atât de iubitoare ca ale d-tale. Mereu îndatoratul, George Demetru Ladima

  — În septembrie, când ne-am întors, Valeria, care împrumutase nişte cărţi de la el-nu le-a citit, că nu i-a plăcut niciuna – i le-a trimis înapoi… Despre mine nu spunea nici un rând, nici n-o întreba niciodată… Aflase şi el, poate, că în toamnă era să mă mărit cu Arghiropol. Eram ca şi logodită…

  — Arghiropol era un societar al teatrului? Nu l-au scos la pensie? Aşa auzisem parcă…

  — Da, şi a stat la noi în casă vreo două săptămâni. Decât să fiu metresă pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, că amanţi găsesc eu câţi vreau… (Ea nu spune limpede că vrea un bărbat „complezent”.) Arghiropol a şi stat aci, vreo trei săptămâni… Ladima ştia… Când ne întâlneam pe stradă, mă saluta foarte rece şi aşa… Foarte demn… Că nu mai venea nici la noi… Ii spusese Valeria că m-am logodit şi că de Sfântul Dumitru ne mutăm într-o altă casă, mai mare… La National, însă, tot n-am mai putut să intru… Nici Nae Gheorghidiu nu putea face nimic, că acum fusese scos de la minister şi îl atacau mai toate gazetele.

  Domnişoară, Am publicat astă-vară în cea mai de seamă revistă literară, Cugetul, în care public de obicei versurile mele, trei articole despre decadenţa teatrului românesc, care au avut oarecare răsunet, îndeosebi în generaţia tânără, dornică de o spiritualitate nouă. S-a hotărât să facem o grupare pentru teatru, i-am spus: Proscenium. Un tânăr regizor, Doriadi, care a studiat la Berlin cu Karl Heintz Martin, va pune în scenă. Înainte de spectacol vom ţine conferinţe arătând ce vrem. Sunt nădejdi mari că vom revoluţiona în întregime teatrul românesc învechit, rămas la formule vulgare, bulevardiere. Cea dintâi piesă pe care o vom juca va fi învierea lui Tolstoi, într-un singur decor, cu proiectoare şi recuzită modernistă… Te-am propus pe d-ta pentru rolul Maslovei şi, după oarecare discuţii, deoarece se pare că Doriadi vrea pe altcineva, s-a căzut de acord. Pe bărbat îl va juca un tânăr absolvent al Conservatorului, Priboescu, pe care probabil îl cunoşti, pentru că se spun despre el lucruri extraordinare. V. I. Stefanovici, unul dintre cei mai reputaţi esteţi de la noi, va vorbi despre Tolstoi şi regia lui Gordon Craig. Spectacolele vor avea loc la Teatrul Popular. Sala va fi decorată în perdele cenuşii, iar scena transformată.

  G. D. Ladima

  — Deşi nu plăteau nimic şi ştiam eu cât timp se pierde cu repetiţiile, am primit… Venea şi el, în fiecare zi, la repetiţii, sta într-un stal în întunericul sălii, şi-mi vorbea foarte politicos. Îmi plăcea mult mai mult aşa cum se întorseseră lucrurile. Miroseam eu câteodată că trece anume pentru mine pe la uşa regizorului.

  — Şi s-a jucat spectacolul?

  — De vreo trei ori… Am aci şi critica…

  A coborât şi a scotocit într-altă cutie, unde erau tăieturi din diverse ziare… Afară de Universul, care nu găsea satisfăcătoare asemenea încercări şi spunea că singura care a înţeles rolul a fost domnişoara Răchitaru, şi de Dimineaţa, care lăuda mult pe Doriadi, pe Priboescu şi remarca în treacăt pe domnişoara Răchitaru, „care a fost în rol”, toate celelalte critici mai mărunte vorbeau, aşa, călduros despre spectacol şi rând pe rând arătau că mai ales în scenele de beţie, Maslova a domnişoarei Răchitaru a cutremurat sala… „Are un temperament copleşitor, scria unul dintre critici, şi Teatrul National a făcut o greşeală de neiertat concediind-o.” Mai erau câteva reviste, mici probabil, pe hârtie velină, care cereau ca neapărat să se încredinţeze un teatru permanent lui Doriadi.

  — Eu eram bucuroasă că asta îmi slujea ca să cer să fiu reangajată la Naţional, mai ales că nu mai puteam conta pe Arghiropol… Care, după ce stătuse trei săptămâni în casă la noi, rupsese logodna. Şi încruntând, prea puţin, centrul de întâlnire deasupra nasului, a atâtor linii caligrafice: Iar intrigi şi anonime. Că ştii cum e acolo! A aflat şi de falimentul băncii.

  — Ce faliment? Întreb uimit. Emilia se învineţeşte, se agită toată.

  — Să nu mai vorbim. Pungaşii de la „Banca Gompos”… Mi-au mâncat un milion… Că tocmai vream să iau o casă în parcul Principesa Măria… Că mereu ziceam să ne mutăm… Acum!… Şi îşi freacă vertical palmele desfăcute, cum ar toca banii cu două talgere de fanfară, în semn de „adio”.

  Altă scrisoare, acum cu un scris mai nervos, mai grăbit şi mult mai oblic, fără titlu.

  E peste puterile mele… Trebuie să-ţi scriu… Trebuie să-ţi vorbesc… Până mâine seară trebuie să se întâmple ceva, pentru că mi se rup zăvoarele minţii… De trei luni îndur o suferinţă care întrece puterea de rezistenţă a nervilor mei, depăşeşte tot ce e capacitate de îndurare şi răbdare… Orice, Emy… Dar vreau să fiu iar lângă tine… Să te aştept jucând tabinet cu Valeria… Mă cuprinde nebunia, mi separe dintr-altă lume posibilitatea pe care o aveam de a-ţi auzi paşii pe scară – oricât de târziu – de a te vedea intrând pe uşă, scoţând pălăria cu mâna stângă şi aşezând-o peste mănuşi.

  Să privesc, sprijinit în coate pe faţa de masă cu pătrate albe şi roşii, obrazul tău rotund şi rumen, cu ochii mari verzi. Să ne certăm… Să spui ce vrei… Sunt cel mai nenorocit dintre oameni, Emy, când sunt departe de tine. Prezenţa ta, alături de mine pe stradă, de cealaltă parte