eu… Stăteam la hotel, până venea el, pe urmă ieşeam împreună la masă la restaurant. La Giurgiu… La Buzău… O dată am fost şi la Roman… Ladima era foarte enervat şi devenise bănuitor12. 1 Caută ţigări pe noptieră şi nu găseşte.

  — Nu mai sunt ţigări?

  Acum o scrisoare fără titlu, dezordonată, fără scrisul acela culcat şi mare, ci aproape drept şi mai mic.

  Aseară treceam, pe lângă un grup, în faţa teatrului. Unul dintre actorii tineri povestea ceva şi toţi râdeau. Când m-am apropiat, toţi au tăcut şi păreau jenaţi… L-am luat pe Ion Sârbul deoparte şi, după câtva timp, necăjit, enervat, sâcâit, mi-a spus, îndurerat: „Gedem, eşti un dobitoc fără pereche… Niţescu povestea ce i-a făcut Traian Emiliei, pentru că a prins-o în cabină la un teatru particular cu un coasociat director… A văzut-o mergând cu el la teatru, la o oră când nu puteau fi nici măcar repetiţii… A urmărit-o, a intrat în teatru şi de la uşa cabinei a ascultat şi a înţeles totul. Pe urmă?… Gedem, eşti un dobitoc fără pereche… Cu tot geniul tău… La revedere… Nu te mai apropia de grupurile care râd cu hohote… Nu uita să depui cărţi de vizită la Anul nou şi la ziua onomastică lui Traian Justiniu. La revedere…” şi aplecat bătând mătănii. Nu sunt, Emy, nici fiirios, nici nu sufăr. Mi-e numai o imensă, o nesfârşită milă de mine… Fiecare suntem ursiţi de la facerea lumii să fim aşa cum suntem, aşa cum e ursit sâmburele să dea bostan, şi bobul de grâu spic… S-a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg acum, neaşteptat, toate întâmplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc… Cu bine, Emy, fii fericită, căci există soiuri de fericire pe lumea asta pentru tot ce a creat Dumnezeu.

  G. D. Ladima

  — Am crezut că acum s-a sfârşit… A fost în mai asta, într-o ghină mizerabilă… Ştiam că pe întâi iunie sunt concediată de la Naţional. Speram să intru la alt teatru, particular… L-am pierdut şi pe Traian… Şi acum se mai supăra şi Ladima. O lună n-am mai ştiut de el nimic… Pe urmă am aflat că e bolnav.

  În anul acela, în iunie, am avut şi eu un conflict cu el… Era în comitetul unei expoziţii de câini… Pentru că se ştia că e unul dintre cei mai buni cunoscători ai raselor de câini din ţara noastră. Pe maidanul fostei primării se făcuse o curticică prăfuroasă, mărginită de cuşti şi coteţe, cu tot soiul de câini şi căţei. L-am rugat să dea, în loc de premiul doi, premiul întâi pentru un pekinois mătăsos al unei prietene care nu-mi mai da pace.

  — Nu te supăra, domnule Vasilescu, dar premiul întâi a fost dat de vreo zece ori până acum. Asta mă plictiseşte… Scuză-mă. Plec acasă. M-am săturat.

  Emilia a luat un bilet, care, de altfel, venea la rând.

  — Ce bilet este ăsta? Şi îl cercetez mirat.

  — De la un prieten al lui… De la Cibănoiu.

  Domnişoară, Iertaţi-mă dacă intervenţia mea este inoportună şi deplasată. Dar ştiu ce inimă bună aveţi şi sunt sigur că dacă sunteţi cauza unei atât de mari suferinţe, e că nici nu bănuiţi răul pe care-l faceţi… De vreo săptămână, domnişoară, prietenul nostru merge spre moarte… Pe căldurile acestea grozave, e singur, fără nimeni lângă el, şi sunt sigur că prezenţa d-voastră câteva minute lângă patul lui… ar fi ca un balsam… Doctorul i-a interzis să coboare şi noi facem, cu rândul, pe paznicii lui, dar avem foarte puţin timp liber.

  Cibănoiu

  — Eu tocmai plecam într-o excursie cu automobilul prin Ardeal… Dar s-a dus Valeria numaidecât… Ce-a găsit acolo zice că nu poate spune. El sta tocmai sus, la al treilea, pe Rahovei… Nu era măturat de zile întregi, o gândăcime să te sperii, haine şi ghete murdare, resturi de mâncare. Pe cărţi sta praful de un deget. El avea nevoie de pungi cu gheaţă pe frunte şi seara comprese calde la ficat… Era slăbit, neras, rufăria patului murdară, căci era o singură servitoare la toate trei etajele. Venea numai să măture şi să aducă apă dimineaţa. Valeria a venit înapoi acasă… A luat un ciocan, cuie, cearşafuri de pat şi o pernă cu feţele ei, a luat un reşou, că eu am vreo două-trei, că mereu se strică şi nu vreau să rămân fără niciunul.

  Casa lui era veche, ca o cazarmă, dar avea electricitate şi priză pentru reşou, aşa că tocmai bine putea să încălzească apa.

  Împreună cu Cibănoiu l-au coborât jos din pat… L-au aşezat pe saltele în fundul culoarului. A deschis ferestrele, a curăţat puţin de păianjeni, a măturat bine, a pus praf pentru ploşniţe şi pâine muiată în acid boric pentru gândaci. A dres ea singură patul, că Cibănoiu nu se pricepea la nimic… A potrivit rafturile de cărţi. Pe urmă a primenit aşternutul, a spălat vasele şi paharele… Cibănoiu se minuna, nici nu mai recunoştea odaia… In fiecare zi, că eu eram plecată, se ducea la el; de câteva ori, când avea dureri, a stat şi noaptea lângă patul lui. Că era bolnav de ficat, nu ştiu ce avea, că nu avea voie să bea decât lapte. Spune Valeria că avea nişte dureri îngrozitoare, uneori îşi muşca mâinile ca să nu strige… Când îi treceau crizele stăteau de vorbă… Şi ei şi lui le plăcea să stea la discuţie… Spunea Valeria că despre mine n-a spus o vorbă tot timpul… Ea adusese un borcan de dulceaţă de acasă şi pregătea la reşou cafele, de trata prietenii când veneau… Seara se adunau toate rablele acolo şi zice Valeria că petreceau foarte bine.

  De văzut nu ne-am văzut toată vara… Eu fusesem la Bârlad tot timpul… El mi se pare că a fost la un cămin de scriitori prin Transilvania… S-a angajat pe urmă la o gazetă de la Chişinău, dar nu ştiu de ce