Sute? Am trăit sute de vieţi?

  Da.

  Şi am ajuns doar până aici?

  E mare lucru, de fapt.

  Chiar este?

  Absolut. În vieţile trecute, realmente, ai omorât oameni.

  Şi ce e rău în asta? Tu Însuţi ai spus că, uneori, războiul este necesar ca să pui capăt răului.

  Trebuie să discutăm mai în detaliu despre acest subiect, pentru că văd că această afirmaţie e folosită şi răsfolosită în mod greşit – aşa cum faci tu acum pentru a încerca să scoţi în evidenţă tot felul de lucruri şi să justifici tot felul de nebunii.

  După standardele cele mai înalte pe care le-aţi inventat voi, oamenii, omorul nu poate fi niciodată justificat drept un mijloc de a exprima mânia, de a linişti ostilitatea, „de a îndrepta ceva greşit”, sau de a pedepsi pe cineva care ţi-a făcut un rău.

  Afirmaţia că războiul este, uneori, necesar pentru a pune capăt răului este adevărată, pentru că ai făcut-o tu să fie. În crearea Sinelui, ai hotărât că respectul pentru viaţa omenească este – şi trebuie să fie – o valoare de primă mână. Sunt mulţumit de decizia ta, pentru că Eu nu am creat viaţa ca ea să fie distrusă.

  Respectul pentru viaţă face ca războiul să fie uneori necesar, pentru că, prin războiul împotriva unui rău imediat şi iminent, prin apărarea împotriva unei ameninţări imediate la adresa unei alte vieţi, îl afirmaţi voi pe Cine Sunteţi în relaţie cu aceasta.

  Aveţi dreptul prin cea mai înaltă lege morală – aveţi, într-adevăr, o obligaţie prin această lege – să opriţi agresiunea asupra persoanei altuia sau asupra vouă înşivă.

  Aceasta nu înseamnă că omorul ca pedeapsă este oportun, şi nici ca recompensă, şi nici ca un mijloc de a rezolva certuri mărunte.

  În trecut, tu ai omorât în dueluri personale din cauza dragostei unei femei şi, Cerule! ai numit aceasta a-ţi proteja onoarea, când tocmai onoarea ţi-o pierdeai. Este absurd să foloseşti forţa letală ca metodă de rezolvare a unei neînţelegeri. Chiar şi astăzi, mulţi oameni încă folosesc forţa – forţa care omoară – pentru a rezolva certuri ridicole.

  Atingând culmea ipocriziei, unii oameni omoară în numele lui Dumnezeu şi aceasta e cea mai mare blasfemie, pentru că nu-l exprimă pe Cine Sunteţi.

  Deci, este ceva în neregulă cu omorâtul.

  S-o luăm de la capăt. Nimic nu este „în neregulă” în nici o privinţă. „În neregulă (greşit)” este un termen relativ, indicând opusul a ceea ce voi numiţi „în regulă (corect)”.

  Ce înseamnă „corect”? Crezi că poţi să fii cu adevărat obiectiv în această privinţă? Sau „corect” şi „greşit” sunt simple caracterizări făcute de către tine asupra unor evenimente şi împrejurări, pur şi simplu pentru că aşa ai hotărât tu?

  Şi, spune-mi te rog, pe ce bază iei aceste decizii? În urma propriei tale experienţei Nu, în majoritatea cazurilor ai hotărât să accepţi deciziile altcuiva. Ale unei persoane care a hotărât înaintea ta şi presupui că ştie mai bine. Foarte puţine din deciziile tale zilnice asupra a ceea ce este „corect” şi „greşit” sunt făcute de către tine, bazate pe propria ta înţelegere.

  Acest lucru este în mod special valabil în ceea ce priveşte problemele importante. De fapt, cu cât sunt mai importante problemele, cu atât este mai puţin de presupus că tu îţi urmezi propria ta experienţă şi cu atât eşti mai înclinat să adopţi ideile altcuiva.

  Aceasta explică de ce ai renunţat, practic, total la controlul asupra anumitor domenii din viaţa ta şi asupra unor probleme care apar în cadrul experienţei umane.

  Aceste domenii şi probleme includ adesea subiectele cele mai vitale pentru sufletul tău: natura lui Dumnezeu; natura adevăratei moralităţi; problema realităţii finale; ideile legate de viaţă şi de moarte când te referi la război, medicină, avorturi, eutanasie, totalitatea şi esenţa valorilor, structurilor şi judecăţilor personale. Majoritatea aţi renunţat la toate acestea şi le-aţi lăsat pe seama altora. Nu doriţi să hotărâţi singuri în aceste privinţe.

  „Să decidă altcineva! Eu mă dau la o parte! Eu mă dau la o parte!” strigaţi voi. „Să spună altcineva ce este corect şi ce este greşit!”

  De fapt, de aceea sunt religiile umane atât de populare. Aproape că nu contează care este sistemul de credinţă, atâta timp cât aceasta este fermă, neabătută, clară şi rigidă în cerinţele pe care le impune adeptului.

  Chiar dacă toate aceste trăsături sunt îndeplinite, tot ai să găseşti oameni care cred în aproape orice. Cea mai ciudată credinţă şi cel mai ciudat comportament I-au fost atribuite lui Dumnezeu. Ei pretind că aşa vrea Dumnezeu, că acesta este cuvântul lui Dumnezeu.

  Şi există şi din cei care acceptă aceste lucruri cu bucurie. Pentru că, vezi tu, aceasta elimină nevoia de a gândi.

  Haide să ne gândim la omor! Crezi că există vreun motiv care să justifice acţiunea de a omori? Gândeşte-te. Nu ai nevoie de o autoritate în materie ca să-ţi indice răspunsul şi nici vreo sursă superioară care să ţi-l ofere. Dacă te gândeşti, dacă analizezi ce simţi în această privinţă, răspunsurile îţi vor fi evidente şi vei acţiona în consecinţă. Aceasta se numeşte: a acţiona în cadrul propriei tale sfere de competenţă.

  De-abia atunci când acţionezi sub impulsul competenţei altora, dai de necaz. Ar trebui oare ca statele şi naţiunile să folosească omorul pentru a-şi atinge obiectivele lor politice? Ar trebui oare ca religiile să folosească omorul pentru a-şi impune autoritatea teologică? Ar trebui oare ca societăţile să folosească omorul ca un răspuns dat celor care încalcă codurile de comportament?

  Este oare omorul cel mai potrivit remediu politic, cel mai bun mod de a convinge pe cineva pe plan spiritual, sau de a rezolva problemele societăţii?

  Dacă cineva încearcă să te omoare, este omorul un mod de a-i răspunde? Ai folosi tu forţa ucigaşe pentru a apăra viaţa unei persoane iubite? A cuiva pe care nici nu-l cunoşti?

  Este omorul o formă potrivită de apărare