Pe la sfîrşitul lunei lui septemvrie, au început să îngheţe apele. S-a gătit cu pescuitul, s-au întors şi băieţii. Am primit toţi paşapoarte, sîntem de acuma liberi, dar băieţilor tot nu le dă drumu din lucru pînă nu scot toate vasele cu care au pescuit pe mal. Au mai avut şi alte lucruri dc dat în primire, aşia că a trecut mai mult timp pînă s-au putut libera.

Abia prin luna lui februarie, anul 1959, am pornit la drum spre ţărmurile noastre. Cînd am ajuns cu trenul printre munţii Urali, văd că băieţii se uită cu mare atenţie pe fereşti. Mă uit şi cu, dar nu văd nimic, decît barăci răsîpite printre munţi şi în unele locuri cîte un cîne voinic legat. Trenul tot mergia şi locurile celia au trecut. Eu îi întreb pc băieţi, de ce v-aţi uitat aşia cu atenţie, că şi eu m-am uitat, dar nu am văzut nimic decît nişte barăci hîrbuite. Ei îmi răspund cu lacrimi în ochi: ne-am uitat cu atenţie, căci pe locurile estia, undeva sub o cioată, trebuie să fie îngropat şi scumpul nostru tată. M-au împlut lacrimile şi pe mine. M-am mai uitat o dată pc fereastă, dar de acuma era trecut departe trenul de locurile celia.

După ce am trecut munţii Urali, a început să fie din ce în ce mai cald. După o săptămînă de drum, am ajuns la locurile noastre. Ni-am dat jos la gară în Cernăuţi. Trenul a trecut pe la gara Mahala, dar nu s-a oprit. Bagajul ce l-am avut a rămas în urmă, căci l-am dat la pac vagon. Ne-am bucurat că am scăpat din gerurile cele grozave şi de pe valurile cele înfuriate a apelor, dară mai departe nu-i mare bucurie.

Am venit în sat. Din familia mea nu am găsit pe nime şi casa noastră era ocupată. Dar undeva trebuie să tragi, căci pe drumuri n-ai să stai. Am mers la fratele bărbatului meu, căci pe aista l-am avut mai aproape. De acuma ne gîndim ce-i de făcut mai departe. Au început băieţii să îmbie în stînga şi în driapta, să vadă ce s-ar putea face, să putem căpăta casa noastră. După multă trudă şi îmblătură au găsit că este dreptul să ne deie casa noastră înapoi. Au aflat asta de la autorităţile mai de sus, dar aiestia locale din sat nu vroia să recunoască.

Ne gîndim ce-i de făcut, că timpul trece şi de mîncat ne trebuie, totul era din buzunar. Cumnatul ni-a primit în casă, să avem unde sta, dar de mîncare nu ne are grijia. Capital aşia mare nu am avut, am mai cheltuit pentru mîncare, mai îmblînd pe drumuri, dar de lucrat nu lucra nici unu din familie. Nu să cîştiga nici un ban, dară de unde iei, înapoi nu să pune. Vedem că e bucluc, banii să apropie de capăt şi nu să vede ca să putem dovedi să intrăm în casa noastră. Ne mai sfătuim iarăşi ce-i de făcut.

Atunci băietul cel mijlociu, Vasile, ne răspunde şi zice: văd că se apropie mucul la degete şi nu-i nici o scăpare; eu plec înapoi la «sever», acolo lucrul mi-i cunoscut şi am să lucrez şi banii ce voi cîştiga oi trimite încoace să fie pentru cheltuieli, pînă vom putia scoate casa noastră. Aşia a şi făcut, iar pînă a pleca înapoi la «sever», a îmblat aici cu fratele lui, Mitruţă, prin toate locurile, de la miliţie la procuratură, pînă li-a dat dreptul că trebuie să ne deie casa. De la autorităţile de sus le da, dar cînd venia în sat, aieştia le puniau beţe în roate. Şi acela care trăia în casă, nu vra să iasă, să libereze casa. A spus că pînă nu-i face lui casă, el nu o liberează pe a noastră. Aşa că Vasile a plecat înapoi la «sever», a întrat înapoi la lucru care a lucrat capitan pe «cacher». Acolo să cîştiga destul de bine, şi banii cîţi îi cîştiga îi trimitia pe toţi încoace pentru cheltuieli. Aşia că noi aici a trebuit să depunem patru mii de ruble, din banii pe care îi trimitia Vasile, a mai pus şi colhozu şi i-au făcut casă aceluia care trăia în casa noastră. Dar asta nu s-a făcut aşa de repede. A durat un an şi jumatate şi timpul ista tare greu au trecut.

Îşi poate închipui orişicine că păsările, cocostîrcul, rîndunica şi multe altele, cînd să întorc primăvara îşi caută cuibul pe care l-au lăsat. Cît sînt de bucuroase, dacă nu l-a fărmat nime şi îl găsesc, îl mai tocmesc oliacă şi trăiesc în el. Dar cu cît este mai amărîtă o fiinţă ominiască, cum am fost noi, care ne-am întors după optspreze ani de pribegie de prin meliaguri atît de pustii şi geroase, şi cînd ai ajuns pe locurile unde te-ai născut, unde ai muncit din tinereţe, în loc să-ţi alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi. Mergiam satul de-a lungul şi de-a latul, mă uitam cu atîta durere în suflet la fiecare poartă şi mă gîndiam, oare oi ajunge eu să am o poartă, o casă, să o deschid fără să supăr pe nimene. Aşia că să ştie orişicine că tare e scump cuibul tău. Cît amar am suferit că treciam pe drum, mă uitam cu jele la casa care am făcut-o cu barbatul meu împreună şi aşia a venit timpul că nu am dreptul să deschid poarta, să intru în casa mea.

După un an şi jumătate ne-a liberat casa noastră şi pe data de 13 iunie 1961 am întrat în casa noastră, curat la 20 de ani de cînd ni-a luat din casă, în aceiaşi lună şi în aceiaşi zi am întrat iarăşi în casă. Dară ce să vezi, ni-am mîngîiat că am întrat în casa pe care am făcut-o, dar în grădină mai erau vro cîţiva pomi, iar casa ni-a lăsat-o goală, numai păreţii şi aceia răsîpiţi. Nici masă, nici scaun, nici laiţă. Am pus bulendrile ce le aviam jos la pămînt, am aşternut şi ne-am culcat pe jos, pe