class="t11">ește să-mi străpungă craniul dintr-o singură lovitură. Oricine îl mânuiește, ajunge să-mi hăcuiască țeasta, lovind o dată și încă o dată, dar nu tot timpul fix în același loc. Am o mulțime de răni.

Visez uneori că persoana care mânuiește toporul e bunicul.

Alteori, sunt eu însămi.

Alteori, e Gat.

Îmi pare rău că sună ca și cum aș fi înnebunit. Îmi tremură mâinile în timp ce tastez e-mailul ăsta și ecranul e prea luminos.

Uneori aș vrea să mor, atât de tare mă doare capul. Continui să vă scriu tuturor cele mai luminoase gânduri, dar nu vorbesc niciodată despre cele întunecate, deși îmi trec prin minte tot timpul. Așa că le scriu acum. Chiar dacă n-o să-mi răspunzi, voi ști că cineva măcar le-a auzit, e ceva și asta.

 

Cadence

 

Citim toate cele douăzeci și opt de e-mailuri. Când termină, Mirren mă sărută pe obraz.

— N-aș putea vreodată să-ți spun cât de rău îmi pare, zice ea. Nici la scrabble nu cred că există un cuvânt care să exprime cât de prost mă simt.

Apoi pleacă.

75.

Îmi iau laptopul în pat și deschid un document nou. Îmi dau jos însemnările pe care le-am făcut pe hârtia liniată și încep să le copiez, apoi scriu toate amintirile cele noi, repede, cu o mulțime de greșeli. Umplu golurile cu presupuneri, acolo unde nu-mi amintesc propriu-zis ce s-a întâmplat.

Centrul Sinclair de Socializare și Gustări.

N-o să te mai vezi cu iubitul ăla al tău.

Vrea să mă țin la distanță de tine.

Ne place foarte tare la Windemere, nu-i așa, Cady?

Mătușa Carrie, plângând îmbrăcată în geaca lui Johnny.

Gat, aruncându-le câinilor mingea pe terenul de tenis.

O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne.

Câinii.

Amărâții ăia de câini.

Fatima și Prințul Philip.

Câinii au murit în focul ăla.

Acum știu ce s-a întâmplat și a fost vina mea. Erau niște câini atât de neascultători, nu ca Bosh, Grendel și Poppy, pe care i-a antrenat mama. Fatima și Prințul Philip mâncau stele de mare pe țărm, apoi le vomitau în sufragerie. Își scuturau apa din blana lor flocoasă, își vârau boturile în prânzul oamenilor ieșiți la picnic, rodeau discurile de Frisbee, până nu mai rămâneau din ele decât niște bucăți de plastic inutilizabile. Le plăceau la nebunie mingile de tenis, se duceau pe teren și, dacă găseau vreuna uitată pe afară, o umpleau de bale și o tăvăleau prin noroi. Nu voiau să stea jos când le ziceai. Și cerșeau la masă.

Când s-a aprins focul, câinii erau într-unul dintre dormitoarele pentru oaspeți. Bunicul îi încuia deseori sus peste noapte sau când nu mai rămânea nimeni la Clairmont. Ca să nu roadă pantofii oamenilor și să nu urle la ușa de plasă.

Bunicul îi încuiase în casă înainte să părăsească insula.

Și noi nu ne gândiserăm la ei.

Omorâsem câinii ăia. Eu eram cea care trăia cu câinii, eu știam unde dormeau Fatima și Prințul Philip. Ceilalți Mincinoși nici nu se gândeau vreodată la câini – oricum, nu atât de mult. Nu ca mine.

Muriseră arzând. Cum putusem să uit de ei în halul ăsta? Cum de am putut să fiu atât de pătrunsă de planul meu stupid, emoțiile pe care mi le provocase comiterea unei crime, propria mea mânie îndreptată împotriva mătușilor și a bunicului…

Fatima și Prințul Philip arzând. Adulmecând în dreptul ușii fierbinți, respirând fumul, bâțâindu-și cozile plini de speranță, așteptând să vină cineva și să-i ia, lătrând.

Ce moarte oribilă pentru bieții câini, dragi și neascultători.

76.

Ies în fugă de la Windemere. S-a făcut întuneric acum, e aproape ora cinei. Îmi curg lacrimile, boțindu-mi fața, și-mi tresaltă tot corpul, fiindcă îmi imaginez câinii ăia cum stau cu ochii pe ușă, sperând să fie salvați, în timp ce valurile de fum se strecoară în cameră.

Unde să mă duc? Nu pot să dau ochii cu Mincinoșii la Cuddledown. La Red Gate s-ar putea să fie Will sau mătușa Carrie. Insula asta este al naibii de mică, de fapt, nici n-ai unde să te duci. Sunt prinsă în capcană pe insula asta, unde am omorât câinii, bieții, bieții de ei.

Toată bravada mea de azi-dimineață,

puterea,

crima perfectă,

răsturnarea patriarhatului,

felul în care am salvat noi, Mincinoșii, vacanța de vară și am îmbunătățit lucrurile,

felul în care ne-am păstrat familia laolaltă distrugând o parte din ea…

toate astea nu sunt decât o amăgire.

Câinii sunt morți,

câinii ăia tâmpiți și adorabili,

câinii pe care aș fi putut să-i salvez, niște câini inocenți ale căror fețe se luminau când le dădeai pe furiș o bucățică de hamburger

sau doar îi strigai pe nume;

niște câini cărora le plăcea să se suie în bărci,

care alergau liberi toată ziua cu labele lor pline de noroi.

Ce fel de persoană trece la acțiune fără să-și închipuie că ar putea să fie cineva încuiat în camerele de sus, cineva care are toată încrederea în oameni, fiindcă i-a oferit dintotdeauna siguranță și iubire?

Suspin, niște suspine stranii și tăcute, stând pe pasarela dintre Windemere și Red Gate. Am fața udă fleașcă și