mi se strânge tot pieptul. Mă împleticesc pe drumul înapoi spre casă.

Gat mă așteaptă pe scări.

77.

Sare în picioare când mă vede și mă ia în brațe. Suspin cu fața îngropată în umărul lui și-mi vâr mâinile sub geaca lui și în jurul mijlocului.

Nu mă întreabă ce e în neregulă, până când nu-i spun singură.

— Câinii, spun în cele din urmă. Am omorât câinii.

Rămâne tăcut pentru un moment. Apoi zice:

— Da.

Nu mai vorbesc până nu mă opresc din tremurat.

— Hai să stăm jos, spune Gat.

Ne așezăm pe treptele de pe verandă. Gat își sprijină capul de al meu.

— Iubeam câinii ăia, spun.

— Cu toții îi iubeam.

— Eu… eu… – mă înec singură cu propriile cuvinte. Nu cred că ar trebui să mai vorbesc despre asta sau o să încep din nou să plâng.

— Bine.

Mai stăm o vreme.

— Asta e tot? întreabă Gat.

— Cum?

— Doar de asta plângeai?

— Doamne ferește, deci mai sunt și altele.

Rămâne tăcut.

Și tace în continuare.

— Of, la naiba, mai sunt și altele, spun, simțindu-mi pieptul găunos și înghețat.

— Da, spune Gat. Mai sunt.

— Mai multe pe care lumea nu vrea să mi le spună. Mai multe pe care mami ar prefera să nu mi le amintesc.

Gat se gândește un moment.

— Cred că îți tot spunem, dar nu poți să ne auzi. Ai fost bolnavă, Cadence.

— Nu-mi spuneți direct, răspund.

— Nu.

— De ce naiba nu?

— Penny a zis că așa ar fi mai bine. Și… cum suntem toți aici, cred că o să-ți amintești până la urmă.

Își ia brațul de pe umărul meu și își prinde genunchii cu ambele mâini.

Gat, Gat al meu.

Plin de contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. Îmi plac pleoapele ochilor săi căprui, pielea lui catifelată, întunecată, buza inferioară împinsă înainte. Mintea lui. Mintea lui.

Îl sărut pe obraz.

— Îmi amintesc mai multe despre noi decât înainte, îi spun. Îmi amintesc cum ne-am sărutat în ușa vestibulului, înainte s-o ia totul razna. Tu și cu mine pe terenul de tenis, vorbind despre cum a cerut-o Ed în căsătorie pe mătușa Carrie. Pe aleea care înconjoară insula, stânca aceea netedă, unde nu ne vedea nimeni. Și jos, pe plaja cea mică, vorbind despre cum o să punem focul.

Gat dă din cap.

— Dar tot nu-mi amintesc ce s-a întâmplat de-au ieșit lucrurile atât de rău, spun. De ce nu eram împreună când m-am rănit. Ne-am certat? Am făcut eu ceva? Te-ai întors la Raquel?

Nu pot să-l privesc în ochi.

— Cred că merit un răspuns cinstit, chiar dacă ce este între noi acum n-o să mai poată continua.

Trăsăturile i se contorsionează și își ascunde fața în mâini.

— Nu știu ce să fac, spune. Nu știu ce ar trebui să fac.

— Pur și simplu, spune-mi, răspund.

— Nu pot să stau aici cu tine, zice. Trebuie să mă întorc la Cuddledown.

— De ce?

— Trebuie, zice, ridicându-se și plecând. Apoi se oprește și se întoarce. Am distrus totul. Îmi pare atât de rău, Cady. Îmi pare atât de rău, atât de rău. Începe din nou să plângă. N-ar fi trebuit să te sărut, să-ți fac un leagăn din cauciuc sau să-ți dau trandafirii. N-ar fi trebuit să-ți spun cât de frumoasă ești.

— Dar eu mi-am dorit s-o faci.

— Știu, însă ar fi trebuit să mă țin la distantă. A fost o mare greșeală să fac toate astea. Îmi pare atât de rău.

— Vino încoace, spun, dar când nu se clintește din loc, mă duc eu la el. Îmi pun mâinile în jurul gâtului lui și îmi apropii obrazul de al lui. Îl sărut cu putere ca să înțeleagă că mi-o doresc cu adevărat. Are gura atât de moale și e cel mai bun om pe care îl cunosc, cel mai bun om pe care îl cunosc dintotdeauna, indiferent ce lucruri rele s-au petrecut între noi și indiferent ce se va întâmpla mai departe.

— Te iubesc, șoptesc.

Se trage înapoi.

— Exact despre asta vorbeam. Îmi pare rău. Nu voiam decât să te văd.

Se întoarce și dispare în întuneric.

78.

Spitalul din Martha’s Vineyard. Vara numărul cincisprezece, după accidentul meu.

Stăteam într-un pat sub așternuturi albastre. Aș fi zis că așternuturile de spital sunt albe, dar acestea erau albastre. Camera era încinsă. Îmi ieșea firul unei perfuzii din braț.

Mami și bunicul se uitau în jos la mine. Bunicul ținea în mâini o cutie cu ciocolată de casă, din Edgartown, pe care mi-o adusese cadou.

Era înduioșător, își amintise că îmi place ciocolata de casă din Edgartown.

Ascultam muzică și aveam căștile vârâte în urechi, așa că nu auzeam ce vorbeau adulții. Mami plângea.

Bunicul a deschis cutia, a rupt o bucățică de ciocolată și mi-a oferit-o.

Cântecul:

 

Our youth is wasted

We will not waste it

Remember my name

Cause we made history

Na na na na, na na na

 

Am ridicat mâna să-mi scot din ureche o cască. Mâna pe care o vedeam era bandajată.

Aveam ambele mâini bandajate.

Și picioarele. Simțeam bandajul înfășurat în jurul lor, sub așternuturile albastre.

Mâinile și picioarele îmi erau bandajate, fiindcă suferisem arsuri.

79.

A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase.

Nu, nu, așteptați un pic.

Au fost odată ca niciodată trei ursuleți care trăiau într-o căsuță din pădure.

Au fost odată ca niciodată trei țapi care trăiau în apropierea unui pod.

Au fost odată ca niciodată trei soldați, mărșăluind umăr la umăr în josul drumului, după un război.

Au fost odată ca niciodată trei porcușori.

Au