Nu, asta e. Asta e varianta pe care o caut.

Au fost odată ca niciodată trei copii frumoși, doi băieți și o fată. Când s-a născut fiecare dintre ei, părinții au fost atât de bucuroși, cerurile s-au bucurat, până și ursitoarele s-au bucurat. Ursitoarele au venit la petrecerea de botez și le-au oferit bebelușilor daruri fermecate.

Argint-viu. Sudoare. Sarcasm.

Contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare.

Zahăr, curiozitate și ploaie.

Și, cu toate astea, a apărut și o vrăjitoare.

Întotdeauna e și o vrăjitoare. Vrăjitoarea era de aceeași vârstă cu copiii cei frumoși și, pe măsură ce creșteau cu toții, ea era tot mai invidioasă pe fetiță și era invidioasă și pe băieți. Fiindcă erau binecuvântați cu toate darurile astea de ursitoare, daruri care ei îi fuseseră refuzate la botez.

Cel mai mare dintre băieți era puternic și rapid, îndemânatic și chipeș. Deși, e adevărat, era foarte scund.

Băiatul următor era sârguincios și deschis la suflet. Deși, e adevărat, nu făcea parte din lumea celorlalți.

Iar fata era deșteaptă, generoasă și avea spiritul dreptății. Deși, e adevărat, se simțea lipsită de orice putere.

Vrăjitoarea nu era în niciunul dintre felurile astea, fiindcă părinții ei mâniaseră ursitoarele. Și nu i se oferiseră niciun fel de daruri. Era singură. Și singurele puteri pe care le avea erau întunericul și farmecele ei înfiorătoare.

Confunda ce înseamnă să fii spartan cu ce înseamnă să fii caritabil și își dădea lucrurile pe care le avea, fără să facă de fapt vreun bine cuiva.

Confunda ce înseamnă să fii bolnav cu ce înseamnă să fii curajos și suferea în agonie, imaginându-și că merită toate laudele.

Confunda înțelepciunea cu inteligența și îi făcea pe oameni să râdă, mai degrabă decât să le ușureze inimile sau să-i facă să gândească.

Farmecele ei erau tot ce avea și le-a folosit pentru a distruge ceea ce admira mai mult pe lumea asta. Când fiecare dintre copii a făcut zece ani, vrăjitoarea a venit pe rând la ei în vizită, dar nu le-a făcut rău așa, din prima. Copiii erau protejați de vreo zână – poate zâna liliacului – astfel încât nu le putea face nimic.

În schimb, i-a blestemat.

— Când veți împlini șaisprezece ani, a proclamat vrăjitoarea, cuprinsă de-o criză de furie, când vom împlini cu toții șaisprezece ani, le-a spus acestor copii frumoși, vă veți înțepa degetul într-un spin – ba nu, veți aprinde un chibrit – da, veți aprinde un chibrit și veți muri în flăcările sale.

Părinții acestor copii frumoși se temeau de blestem și au încercat, cum fac oamenii, să îl ocolească. S-au mutat împreună cu copiii departe, într-un palat de pe o insulă bătută de vânturi. Un palat unde nu existau chibrituri.

Acolo, bineînțeles, aveau să fie în siguranță.

Acolo, bineînțeles, vrăjitoarea n-avea să-i găsească niciodată.

Dar iată că până la urmă i-a găsit. Și când aveau cincisprezece ani, acești copii frumoși, chiar înainte să împlinească șaisprezece ani, când părinții lor nervoși încă nu se așteptau la una ca asta, vrăjitoarea cea invidioasă s-a infiltrat în viețile lor, cu sinele ei toxic și plin de ură, luând înfățișarea unei fecioare blonde.

Fecioara s-a împrietenit cu cei trei copii. I-a sărutat și i-a dus la plimbare cu barca, le-a adus ciocolată de casă și le-a spus povești.

Apoi le-a dat o cutie de chibrituri.

Copiii erau fascinați, fiindcă, la aproape șaisprezece ani, ei nu văzuseră niciodată focul.

Haideți, aprindeți-l, a spus vrăjitoarea zâmbind. Focul