ea uitasem că niciodată nu-i spusesem că o iubesc, dar ea știa, dovadă răspunsurile ei la scrisorile mele, puțin speriată de violența lor, violență care în fond conținea declarația mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin răspunsuri cu mult mai tulburătoare decît dacă mi-ar fi dezvăluit direct sentimentele pe care le avea pentru mine… era complice cu ceea ce nu-i spuneam… lasă-mă pe mine că mă descurc eu… Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, între noi nu e nimic… Era, scrisorile ei semănau cu o șoaptă, te iubesc și eu, parcă îmi spunea, dar fii cu grijă, o greșeală se îndreaptă greu, lasă-mă pe mine s-o îndrept, eu care am făcut-o…

Soneria zbîrnîi. În prag era Matilda, îmbrăcată de vară, cum n-o văzusem și cum nu mi-o puteam închipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un fluture mare; aducea cu ea pajiștea, grădina, cîmpul plin de iarbă, soarele de primăvară. Matilda strălucea ca o floare și nici urmă de dramă pe chipul ei și simții de îndată că această strălucire care iradia din întreaga ei ființă era în legătură cu mine. O luai în brațe și îmi lipii fața de a ei, cu sufletul la gură. Ea îmi răspunse la îmbrățișare, ceva îi căzu din mînă și rochia ei pîrîi, pe undeva pe la spate. De cîteva ori întoarse capul, de cîteva ori își feri gura, corpul ei voinic se întări, se împotrivi fără să se retragă, îmi primi sărutul încleștat și în cele din urmă îi simții palmele în piept; nu mă respingea, dar era vădit că nu-i plăcea asaltul meu, răsuflarea mea nestăpînită, sărutările mele pe gură reînnoite, strînsoarea brațelor care o înlănțuiseră. Mă cuprinse o furie, stîrnită de un presentiment obscur: nu venise să-mi dăruiască iubire, venise cine știe pentru ce… Mă așezai pe pat tăcut și sumbru, hotărît la orice, să rup chiar cu ea și să mă smulg din această istorie și să nu-mi mai amintesc de ea. Îmi simțeam spinarea străbătută de fulgerări scurte, descărcări electrice tot mai adînci, pînă în mațe. Niciodată nu mai simțisem o astfel de violență care venea din mine însumi și mă amenința tot pe mine.

Matilda însă era veselă. Își ridică poșeta de pe jos, se așeză pe scaun și îmi spuse dînd și din cap, subliniind cu un reproș amuzat sensul cuvintelor:

Fire-ai să fii, măi băiete, Că mă sărutași cu sete De-mi rupseși rochița în spete Și trei nasturi de la ghete…

Stupiditatea acestor versuri (probabil un cîntec) și mai ales datul ei din cap mi se părură incredibile. Mă uitai la ea în sfîrșit stăpîn pe mine, trezit din șocul prin care trecusem. „Da, da, continuă ea dînd din cap, de astă dată cu alt înțeles (adică nu mă înșelam în gîndurile mele), e cam stupid, dar așa este, din contră, am crezut că ești un bărbat puternic și stăpîn pe tine, ca să mă pomenesc că Petrică a pus mîna pe scrisori și mi-a declarat că nici gînd să divorțeze și că se va opune la proces dacă divorțez eu. Ai văzut ce-ai făcut? Și doar te-am sfătuit, ți-am scris…” „Cum a pus mîna pe scrisori? Tu unde-ai fost?” „A venit acasă fără veste, cînd eu lipseam, a lipsit și el de la școală, a scotocit peste tot și a dat de ele. Și te asigur că le ascunsesem bine. Se pare că l-a avertizat cineva sau a bănuit, în privința asta intuiția celor aflați în situația lui este extraordinară. Dar fii liniștit, nu e supărat pe tine (ține la tine!) și nici pe mine nu e, a zis doar atît: «… gata, Matilda, mi-am plătit datoria față de tatăl meu, de-aici înainte nu mai plec… Aveam eu o datorie de plătit față de el, o să-ți povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sînt liber…». Vezi ce-ai făcut? repetă ea parcă bucuroasă de ceea ce făcusem. Și acum nu pot să mai stau, nu e exclus să vină aici, știe unde am plecat… N-a auzit telefonul tău, dar cînd am plecat (stătea la biroul lui și citea) s-a uitat la mine, a zîmbit cu blîndețe și m-a întrebat: a venit? Transmite-i salutări și invită-l duminică pe la noi… Ți-am spus, intuiția… Așa că ești invitat duminică… Vino!”

Și Matilda își scutură părul. În tăcerea care se lăsă cînd mă trezii, mă pomenii singur… Ce să fac eu acuma cu mine însumi? mă întrebai. Începui să mă plimb prin odaie, mă uitai la cărți, mă așezai la birou… Gîndul îmi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viața mea, o cantitate uriașă de ani… Acest gînd îmi umplea sufletul și multă vreme uitai ce mi se întîmplase, apoi sufletul mi se goli și scena al cărei erou fusesem reînvie cu toate amănuntele. Ce mi se întîmplase?

Cînd iubești și te stăpînește un sentiment de triumf, are grijă femeia să te facă să te simți ridicol. Astfel mă simțeam ridicol… Pentru a da un răspuns care să-l salveze, un bărbat are nevoie de ani de meditație asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu răspuns, nu vă mirați, cîteva cuvinte… Ei da, dar cuvintele acelea dacă nu le știi, nu le spui, și rămîi singur și înregistrezi la partida ta: sînt ridicol! Ce era ridicol în postura mea? Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte că în timpul îmbrățișării simțisem mirosul rochiei și al părului ei, miros tulburător de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el și al părului spălat cu un săpun bun, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, și acea dulce moliciune a buzelor, ca și cînd aș fi sărutat un trandafir cu învăluitoare catifelări… Ce catifelări? Ceea ce făcusem scriindu-i era bine, o astfel de declarație de dragoste era singura potrivită, calci peste tot ceea ce îți stă în cale și mergi drept la țintă, dar nu te împiedici de un Petrică… Ea nu numai că se împiedicase, dar se îmbrăcase bine, se parfumase ca