să vină cu el la mine în proțap. Da, asta era imaginea, în proțap… Că Petrică dăduse de scrisori… Cum, dar asta fusese și intenția mea ascunsă, să dea peste ele, și cînd colo mă trezisem spunîndu-i că de ce n-a avut grijă… Cînd iubești, iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se știe dacă te vei mai întîlni vreodată cu clipele acelea. Matilda însă nu mă iubea și altfel trebuia primită… O variantă: venise sau nu pentru mine? Trebuia lăsată să arate ce însemnam eu pentru ea, pînă la capăt, și nu ce însemna ea pentru mine. Altă variantă: venise să vadă ce însemnam eu pentru ea, prevăzută în același timp cu toate armele seducției. Dar ducă-se dracului toate aceste arme de seducție. Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe șolduri, cu bustul gol și cu crema de ras pe față. Și să aștepte… Apoi intrarea într-un halat elegant… dar totul era neverosimil, Matilda nu era o fetiță sedusă, care putea fi primită în timp ce îmi rădeam barba, între noi nu se petrecuse nimic… A treia variantă putea fi și cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia s-o fac să-mi audă răspunsul și să nu mă trezesc singur cu o invitație care mă făcea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevărat? E un om fără soluție, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate și a-l urma. Rece, liniștit, răsucit asupra adevărurilor tale, necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tău, care ți-e dat, fără să-l cunoști, să-l parcurgi pînă la mormîntul de care ai parte: „Doamnă, resping invitația dumneavoastră, nu doresc să vă mai văd, mă bucur că prietenul meu nu-mi poartă pică, e cu atît mai bine, ardeți scrisorile pe care vi le-am trimis, nu așteptați să vă salut dacă vă întîlnesc pe stradă, nu aveți teamă că adevărurile intime pe care mi le-ați dezvăluit vor fi aflate de alții… Complicitatea dumneavoastră la violența mea rămîne un vag secret pe care vi-l înmîn, scrisorile primite de mine, iată-le…” O consecință: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce minune, să lichidezi o eroare într-o clipă și nu să trăiești cu ea ani. Dar se insinuează întrebarea dacă la acei ani ai vieții mele n-aș fi trăit săvîrșind altă eroare. Cine poate să știe? Filozofia comună răspunde că viața unui om e un nesfîrșit șir de erori. Un cîntec imbecil spune că „de-ar fi să mă mai nasc odată, același om aș fi, pe tine te-aș iubi” și se încheie cu un oftat înecat în aplauzele publicului: „măi tată, mă!”. Înseamnă că ăsta a trăit în adevăr, dacă același om ar fi și tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Cînd scriu aceste rînduri am sentimentul că dacă aș fi, printr-o minune, eliberat, aș putea trăi în sfîrșit în afara erorii, uitînd că acest lucru se și întîmplase, că trăisem mulți ani cu acest sentiment, pînă într-o zi, cînd o fată a pus pe biroul meu o floare… Dar mai e pînă acolo… Să revin la Matilda. Altă consecință: nimic nu s-ar fi terminat între noi, și ea m-ar fi urmat; poate că eroarea ar fi fost eliminată, în orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care îl aveam de trăit urmînd poteca ei sinuoasă. Expresia m-ar fi urmat e plină de grele înțelesuri. Țăranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic muierea să-i urmeze, el merge înainte și muierea vine cu o jumătate de pas în urma țăranului. De aceea au și reușit țăranii să ne aducă pînă aici, posesori ai unei morale severe al cărei cod ar trebui să-l preluăm și să-l descifrăm, acum cînd în acest secol misiunea lor va înceta.

Bineînțeles că m-am dus, adică am acceptat invitația soților Nicolau. Trebuie să spun că n-au fost deloc ridicole întîlnirea și orele petrecute cu ei în acea duminică memorabilă și decisivă. Cel puțin atunci nu mi s-a părut…

Capitolul XIV

Dimpotrivă, m-a stăpînit tot timpul un sentiment de sărbătoare din chiar clipa cînd am ieșit din casă. Orașul, sub soarele unei dimineți de august, parcă sărbătorea și el ceva. Era o proiecție a stării mele de spirit? M-am întrebat totdeauna ce simte de pildă un sinucigaș într-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trăit, seara fiind hotărît să se culce și să nu se mai scoale. Poate amînă totul pentru o zi mohorîtă? Acum pot să spun că ziua n-are importanță, sentimentul meu că e sărbătoare coincidea doar cu al orașului… Există în noi ceva autonom și mai puternic decît natura și locurile, de pildă am putea muri rîzînd, dacă moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare și, dimpotrivă, la nașterea copilului nostru să ne simțim doborîți de o tristețe de moarte. Mama de pildă, în chinurile facerii și chiar pîndită de primejdie, a pufnit-o rîsul, cică nu voiam să viu pe lume decît cu mîna la tîmplă. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios și mi-am retras-o, dar pe urmă iar am revenit: „Ce faci, bă, a strigat medicul cu un astfel de glas încît mama a încetat pentru o clipă urletele și a pufnit-o rîsul, vrei să ne arăți că o să ajungi general, a continuat acela, ia mîna de la tîmplă”, și m-a ciupit din nou, bineînțeles atît de tare încît mi-a pierit cheful s-o mai scot și am ieșit în lume precum toți copiii… Mai curios era de unde știuse ginecologul, văzîndu-mi doar vîrful capului, că sînt băiat și nu fată…

Nu era o proiecție, fiindcă am citit pe chipurile oamenilor, pe străzi, aceeași descoperire care îi încînta: orașul trăia ceva deosebit, o bucurie a lui secretă. Vocile noastre, de pildă, găseau în el un ecou parcă muzical, pașii pe trotuare sunau învăluiți parcă în vată, acoperișurile păreau aeriene, ai fi zis gata să zboare, vitrinele ai fi zis că te