privesc și clipesc, uriași ochi ai orașului care trăia ca un singur tot însușindu-și și topind în corpul său toate casele, piețele și bulevardele, împreună cu noi, cei vii, gîngăniile din trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele strălucea proaspăt și viu, răcoros și vesel: orașul nostru e așezat între dealuri înalte și împădurite care ne aduceau vara curenți de aer proaspăt, iarna zăpezi liniștite, ferite de crivățul de dincolo de lanțul Carpaților.

Îi găsii pe soții Nicolau trebăluind, proiectaseră o excursie, împachetau în rucsac fripturi, tacîmuri, sticle, o pătură. Tocmai picase o doamnă care le aducea un cozonac rumen, auriu, care stîrni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm își găsi un pretext ca să se exprime (era entuziasmată dinainte). „Ah, Tasia, exclamă ea răpită, ce cozonac frumos, draga mea, c’est du très beau cozonac, o dădu ea pe franțuzește, apoi imediat pe rusește, crasivaia, davai, nu știu cum și de îndată începu să cînte, tibiaaa…” (aveam să-l mai aud peste ani, acest tibia, era parcă un laitmotiv al vieții ei care apărea cînd te așteptai mai puțin, n-am avut niciodată timp s-o întreb ce dracu însemna…). Petrică o ajuta aferat, cu o expresie pe care o bănuisem de ieri, cînd ea îmi spusese că nu e supărat pe mine, umanistă, dar mult mai accentuată ca în alte dăți, aș putea să spun hiperumanistă…

Numita Tasia, o doamnă grasă, tip gospodină, deținătoare de mari secrete în ale bucătăriei, se retrase însoțită de mai mulți „spasiba, Tasia, ocin spasiba”, ai Matildei, Petrică se înhămă cu rucsacul, Matilda își luă pe braț o haină scurtă de vînt, din gabardină albicioasă, și pornirăm… Numai eu eram crunt, în ciuda sentimentului de sărbătoare care mă stăpînea. Vedeam că o pierd pe Matilda, că era bucuroasă de întoarcerea soțului, cu care proiecta excursii și nu înțelegeam ce mai căutam eu acolo.

Totuși ceva nou apăruse în comportarea lui Petrică față de mine: mă privea fără a dori să mă vadă, cu pleoapele lăsate, adormit, în timp ce trăsăturile îi curgeau și ele parcă în jos, ai fi zis că dacă mai continua așa o să înceapă să-i pice din chip picături din el, ca și cînd ar fi fost din ceară. Cum a fost în armată, cît mai am pînă termin, cum e acum o școală militară (voia să spună acum după război, sub noul regim), pentru care armă mă pregăteam, cam despre asta discutam urcînd întortocheatele poteci ale dealului. „Dă-mi, îi spusei la un moment dat, să mai duc și eu rucsacul.” Mi-l dădu și o luă vădit înainte. Tot atît de vădit Matilda, care mergea înainte, rămase în urmă: „Poartă-te frumos cu el, îmi șopti, ține foarte mult la tine”. Furios și drept răspuns trăsei o înjurătură grosolană la adresa ținutului lui Petrică la mine. „N-am nici o încredere în el, îi spusei, e topit de dragoste pentru tine, îi cunosc eu această expresie bleagă, care bineînțeles nu e de durată, iar dacă e de durată cu atît mai rău pentru el și pentru tine. Eu o să stau puțin după ce ajungem la poiana unde o să ne oprim și am să plec.” „Te porți ca un copil, zise, e bine așa, îți spun eu că e bine, ai răbdare…” Petrică ne așteptă ca să ne arate o veveriță. Surîdea cu gura pînă la urechi. Matilda îl luă de braț și Petrică îmi făcu impresia că se sprijinea de ea, atît de tare se lipi și se făcu parcă mai mic lîngă umărul ei, deși era mai înalt. Pe urmă, după lungi minute, se opriră să mă aștepte, tot la braț, dar de astă dată Petrică se desprinse și rămase cu mine. Mirosea puternic a brazi… Se auzeau chemări îndepărtate, acel stupid olareti al excursioniștilor, rîsete gîlgîitoare de fete de pe alte poteci. „Să nu fii supărat pe mine, îmi șopti Petrică, știu că Matilda te iubește, știu demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis și unde îmi faci un portret nu prea agreabil… Poet minor… Și Eminescu era minor pînă nu și-a dat măsura… Erai furios, te-am înțeles și aveai dreptate, trebuie însă să ai mai multă răbdare. N-o cunoști pe Matilda, deși ți-am povestit destule despre ea…”

Și cu asta tăcu. Parcă voia să mă prevină? Da, asta era, îmi sugera să fiu prevăzător. Mi se păru superior mie și mă îmblînzii. În același timp vedeam că figura lui nu mai era hiperumanistă, ca pînă atunci, ci doar umanistă. „Noi ne despărțim, reluă el văzînd că tac. Nu te lua după liniștea aparentă dintre mine și Matilda, o să ne despărțim, dar… dar asta e o chestie între noi doi. Ce-o să facă ea pe urmă nu mă privește. Îți spun eu: nu vă potriviți, ea are cinci ani mai mult decît tine și e o fire… În fine, ai să vezi, dacă o să ai timp vreodată să vezi…” încheie el cu această prevestire obscură, pe care n-o luai în seamă… „Petrică, îi răspunsei, te rog să mă scuzi, țin la tine tot atît de mult ca și tine și sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic pentru aceste situații, că o să rămînem prieteni…”

El nu zise nimic auzind această declarație și în tăcerea care se lăsă ne așteptă Matilda. Brazii se răreau. Petrică o luă încet înainte, noi rămaserăm, tot încet, înapoi. „Ți-a spus?”, mă întrebă ea. „Da, mi-a spus”, răspunsei și tăcui. „Și ce ți-a mai spus?”, insistă. „Atît, că o să vă despărțiți, că să nu mă iau după liniștea aparentă dintre voi.” „Da, așa este”, și tăcu și ea devenind gînditoare.

Și după acest repetat dialog cu unul și cu celălalt, urcarăm apoi împreună și curînd ne oprirăm în vîrful dealului. Era foarte frumos. Vîntul spulbera rochia și părul Matildei, care îmi apărea ca o zeitate a pădurilor… Natura n-o diminua, cum se întîmplă de obicei cu un om aflat în mijlocul