îi invidiez pe cei care au această răbdare. Mi-ar place să am un jurnal în care să-mi mîzgălesc gîndurile în fiecare seară, un jurnal pe care să nu-l arăt niciodată nimănui și pe care să-l răsfoiesc în ultimele zile de viață. Dar de unde timp? Scrie-mi cît mai mult, că mă plictisesc. Scrie-mi tot ce-ți trece prin cap, orice tîmpenie sau banalitate, nu mă supăr. Dacă nu mă înșel, a apărut un Dicționar de maxime și cugetări. Caută-l și extrage-mi de acolo toate panseurile despre Prostie, Speranță, Ură și alte chestii din astea aparent fundamentale, dar care, în fond, nu sînt decît vorbe goale. De ce am nevoie de ele? Nu știu. Îmi plac maximele și proverbele.

Mitică fu întrerupt de milițianul de serviciu, care îl duse sus, într-un birou, unde îl aștepta avocatul. Nu cel care îl apărase din oficiu, ci soțul acelei profesoare de care-i vorbise Nela, un bărbat mărunțel, cu ochelari, care, după anumite semne, pe care Mitică le descifra de la prima vedere, suferea de stomac.

— Am venit în legătură cu recursul, îi spuse acesta.

Mitică ar fi vrut să-l repeadă, dar se abținu, omul nu-i dorea decît binele, de fapt.

— Îmi pare rău, dar nu am de gînd să fac nici un recurs.

— De ce?

— Mă simt bine aici, adică acceptabil. N-am nici un chef să ies afară.

Cei doi se priviră lung și pătrunzător. Avocatul nu fusese pregătit dinainte, nu știa cu cine are de-a face.

— Domnule doctor, fiți amabil și faceți-mă să înțeleg. Adică nu doriți să scăpați din povestea asta, nu vă interesează să vă redobîndiți libertatea?

— Ba da, răspunse Mitică, solemn, dar nu cu prețul umilinței. Demnitatea va fi ultima cetate pe care o voi pierde în lupta mea cu lumea înconjurătoare.

În timp ce se întorcea spre celulă, izbucni în rîs. De unde-i venise în minte o lozincă atît de idioată? O auzise undeva sau o inventase pe loc? Ce impresie își va fi făcut avocatul despre el? Cînd ajunse în celulă, începu să scrie pe pereți cugetări și proverbe care-i veneau în minte pe moment: „Rugăciunea unui om trist n-are forță să ajungă pînă la Dumnezeu. Băieți, fiți veseli cînd vă faceți semnul crucii!” „Viața e o anecdotă a cărei poantă este întotdeauna tristă.” „Omul e un canal de scurgere pentru produse solide și lichide.” „Moartea ne ia întotdeauna prin surprindere, ca un tîlhar.”

Mitică rămase pe gînduri, cu pixul în aer. Nu mai avea idei. „Ce păcat! Mai e atîta spațiu liber pe pereți!” Își aduse aminte un distih văzut pe o cruce în Cimitirul vesel din Săpînța:

M-o călcat ieri un motor Și-o fost musai ca să mor.

Știa un proverb și-n latină („Do ut des”), dar nu-și amintea ce înseamnă. În sfîrșit, descoperi în memorie un motto aflat pe o carte luată de la un bolnav și pe care o citise într-o noapte cînd era de gardă: „Idealul e liric, destinul e tragic, existența e comică”.

Apoi se întinse pe pat, cu privirea fixată în tavan. Ar putea, oare, ca existența lui să devină de acum încolo comică? Își aminti, fără să vrea, de fostul coleg de facultate care se călugărise. De ce-i scrisese Nelei povestea lui în scrisoare? Căpătase, cumva, și el voluptatea suferinței? Ar fi vrut, cumva, să devină și el un sfînt? Sau își dorea celebritatea unei victime nevinovate, compasiunea localității și a județului? Atunci de ce să nu se ducă medic într-o leprozerie autohtonă, africană sau indiană? Prostii și minciuni. Uitase să-i scrie Nelei (intenționat!) ce aflase mai tîrziu despre fostul lui coleg călugărit. Cum că alta era cauza pentru care alesese sihăstria: se îndrăgostise groaznic de soția unui alt medic, iar aceasta refuzase să-și părăsească bărbatul și confortul de-acasă pentru a fugi cu el în alt oraș, unde să ia totul de la început. Vrînd să se răzbune pe lașitatea ei se retrăsese la mînăstire, așteptînd ca ea să aibă remușcări și să vină să i se arunce la picioare în chilia lui austeră. Ceea ce nu se întîmplase. „Păcat că nu sînt mistic”, oftă Mitică. „Aș fi avut un suport în viață.

Capitolul VII

Influențată de Duduveche, tatăl lui Dudu, Nela se hotărî să se înscrie în audiență la prim-secretar.

— Aveți un telefon unde puteți fi găsită? o întrebă bărbatul care făcea înscrierile, adică ofițerul de serviciu.

— Nu.

— Atunci treceți vineri după ora cinci. Pentru miercuri lista e completă.

— E ceva urgent, insistă Nela, folosind o voce, misterioasă.

— Toată lumea vine la noi pentru ceva urgent.

— Soțul meu, continuă ea, neînțelegînd de ce era nevoie să spună o asemenea minciună, e mort de două zile și nu pot să-l înmormîntez pînă cînd nu rezolv o problemă.

— Care problemă? se interesă ofițerul de serviciu, speriat.

— Problema sinuciderii.

— S-a sinucis?! sări acesta de pe scaun.

Nela își aprinse o țigară; degetele îi tremurau, gata-gata să scape chibritul.

— Da. Nu știați?

— Nu.

— La autopsie i-au găsit în stomac un briceag cu lama deschisă. Or, noi nu aveam briceag în casă.

— Și atunci?

— Înseamnă că cineva l-a obligat să înghită briceagul… Mă rog, sînt și alte amănunte care trebuie elucidate. Procuratura bate pasul pe loc.

— Atunci, știți ce? Veniți deseară după ora douăzeci. Voi încerca să vă introduc peste listă.

— Mulțumesc. Sînteți un om de suflet. N-am să vă uit niciodată.

Nela îi strînse o mînă, cu un gest violent, convulsiv, și vărsă o lacrimă de emoție. Cînd ieși afară și se uită în oglindă, constată că lacrima fusese adevărată, ceea ce o îngrijoră. „Te pomenești că sînt îndrăgostită de Mitică. Asta ar fi culmea.”

Seara, cînd reveni pentru audiență, ofițerul de serviciu (era altul decît cel de dimineață, dar informat despre ce e vorba) o întrebă dacă are asupra ei un memoriu scris.

— Nu, răspunse Nela, dar pot să-l fac pe loc.

— Atunci vă dau o coală de hîrtie. Pix aveți?

— Am.

În sala de așteptare, mobilată și tapetată în cărămiziu, cu două peisaje pe pereți aparținînd unor autori mai mult decît naivi, se