în proprietate privată, „bolşevicii pot instaura o guvernare pe care nimeni nu va mai fi în stare să o răstoarne”, îi asigura Lenin pe sceptici. Era însă absolut necesar să se acţioneze cu rapiditate, fiindcă exista riscul ca Guvernul Provizoriu să predea Petrograd-ul în mâinile germanilor şi trebuia evitată încheierea războiului. „Ordinul de zi” era: „insurecţie armată la Petrograd, Moscova şi în regiunile învecinate, cucerirea puterii, răsturnarea guvernului. Trebuie să ne gândim cum putem face agitaţie în acest sens, fără a ne exprima intenţiile în mod deschis”. Odată luată puterea la Petrograd şi Moscova, problema ar fi fost rezolvată. Cât despre sugestia lui Kamenev şi Zinoviev ca partidul să aştepte mandatul popular din partea Congresului al Doilea al Sovietelor, Lenin a calificat-o drept o „naivitate”: „nicio revoluţie nu aşteaptă pentru atâta lucru”.

Comitetul Central era departe de a se fi lăsat convins: după mărturiile lui Troţki, niciunul dintre membrii acestuia nu sprijinea ideea unei insurecţii imediate. La propunerea lui Stalin, scrisorile lui Lenin au fost trimise principalelor organizaţii regionale ale partidului, în aşteptarea unor reacţii.

Pasivitatea Comitetului Central l-a înfuriat pe Lenin, care se temea că unica şansă de a declanşa o insurecţie încununată de succes avea să fie ratată. La 29 septembrie, a trimis Comitetului Central o nouă scrisoare, cu titlul „Acum e momentul”. Se arăta consternat de intenţia Comitetului de a aştepta convocarea Congresului Sovietelor. „A rata o astfel de ocazie şi a «aştepta» Congresul Sovietelor este o imbecilitate absolută sau o trădare absolută”. Trebuia acţionat iute şi fără şovăire, simultan la Petrograd, Moscova şi în Flota Balticii; o lovitură neaşteptată la Moscova avea toate şansele să „paralizeze” guvernul. „Putem învinge cu mai puţine pierderi decât în 3-5 iulie, fiindcă trupele nu se vor împotrivi unui guvern care le oferă pacea”.

Insistenţa lui Lenin era în bună măsură motivată de teama convocării unei Adunări Constituante. La 9 august, după nesfârşite amânări, guvernul stabilise în sfârşit data alegerilor pentru 12 noiembrie şi sesiunea inaugurală a noii Adunări pentru 28 noiembrie. O Adunare aleasă prin vot democratic ar fi fost în mare măsură un organism cu reprezentare ţărănească, deci dominat de socialist-revoluţionari. Singura şansă a bolşevicilor de a câştiga fie şi numai o aparenţă de mandat popular le-o puteau oferi sovietele din oraşe, în multe dintre ele ei deţinând majoritatea. După ce ţara şi-ar fi exprimat opţiunea prin alegeri democratice, bolşevicii nu ar mai fi putut avea pretenţia că acţionează în numele „poporului11. Pe de altă parte, odată ajunşi la putere, ar fi avut situaţia sub control: un ziar bolşevic comisese de altfel imprudenţa de a afirma deschis că viitoarea componenţă a Adunării „va depinde foarte mult de cine sunt cei care o convoacă”. De aici graba. Puciul trebuia declanşat înainte de 12 noiembrie, altfel bolşevicii s-ar fi găsit în situaţia de a ataca nu un guvern „burghez”, ci unul socialist-revoluţionar, ales de naţiune.

Deşi Lenin dorea să se treacă imediat la acţiune, a trebuit să se supună deciziei majorităţii colaboratorilor săi, care preferau ca lovitura de stat să fie făcută în numele sovietelor. Dat fiind că un congres naţional al sovietelor ales în mod corect ar fi avut aproape sigur o reprezentare bolşevică minoritară, Troţki şi aghiotanţii lui au pus la cale organizarea unui congres compus în cea mai mare parte din reprezentanţi ai sovietelor în care aveau asigurată majoritatea. Neluând în seamă protestele Ispolkomului, singurul îndrituit să convoace congresul sovietelor, ei au creat un „Comitet Regional al Nordului”, organism-fantomă compus din unsprezece bolşevici şi şase socialist-revoluţionari (o mică grupare desprinsă din Partidul Socialist-Revoluţionar şi afiliată temporar bolşevicilor). Comitetul, substituindu-se autorităţii Ispolkomului, a invitat sovietele şi comitetele de soldaţi să trimită delegaţi la apropiatul Congres. Sovietelor şi unităţilor militare în care bolşevicii dispuneau de o majoritate clară li s-a atribuit un număr dublu şi chiar triplu de reprezentanţi. Unui soviet din provincie s-au alocat cinci locuri, mai mult decât cifra rezervată Kievului – oraş în care bolşevicii se întâmpla să aibă o influenţă redusă. Era o veritabilă lovitură de forţă la adresa organismului legitim al Sovietului, pe care Ispolkom-ul a condamnat-o în termenii cei mai severi:

 

Niciun alt comitet nu are autoritatea sau dreptul să ia asupra sa iniţiativa de a convoca acest congres. Cu atât mai puţin are acest drept Comitetul Regional al Nordului, creat cu încălcarea tuturor reglementărilor privitoare la sovietele regionale şi reprezentând soviete alese în mod arbitrar şi la întâmplare.

 

Oricât de mult obiectaseră faţă de procedeele bolşevicilor, în cele din urmă socialiştii din Ispolkom au cedat. La 26 septembrie, Ispolkom-ul a acceptat convocarea pentru 20 octombrie a Congresului al Doilea, cu o reprezentare conformă algoritmului bolşevic, cu condiţia ca ordinea de zi să se limiteze la discutarea situaţiei interne a ţării, pregătirile pentru Adunarea Constituantă şi alegerea unui nou Ispolkom. (Ulterior Ispolkom-ul a amânat Congresul pentru 25 octombrie, pentru a da timp delegaţilor din provincie să ajungă la Petrograd.) Era o capitulare uimitoare, care s-a dovedit fatală. Deşi conştient de intenţiile bolşevicilor, Ispolkom-ul le-a oferit acestora ceea ce doriseră: un organism ales „pe sprinceană”, plin de simpatizanţii şi aliaţii lor, gata să legitimeze lovitura de stat.

Întrunirea sovietelor pro-bolşevice, deghizată în Congres al Sovietelor, avea doar să consfinţească puciul, fiindcă, la insistenţele lui Lenin, acesta urma să fie declanşat înainte de data Congresului, prin acţiunea unor trupe de şoc din organizaţia militară bolşevică. Sarcina lor era să ocupe punctele strategice ale capitalei şi să anunţe răsturnarea guvernului. Trupele respective aparţineau Comitetului Militar-Revoluţionar (Milrevkom), creat de Sovietul din Petrograd la începutul lunii octombrie, în panica stârnită de posibilul atac german.

Evenimentul care a precipitat lucrurile a fost o operaţiune a marinei germane în Golful Riga. La începutul lui octombrie, prin ocuparea a trei insule strategice, germanii au creat o ameninţare directă la adresa Petrogradului. De teama unui asalt, statul-major general al armatei ruse a propus evacuarea guvernului de la Petrograd la Moscova. Ispolkom-ul a condamnat propunerea, atribuindu-i motivaţii politice, mai precis punând în seama Guvernului Provizoriu intenţia de a preda inamicului „capitala Revoluţiei”. La 9 octombrie, un deputat