Liesel stătea pe nişte cearşafuri. Citea în vreme ce Max completa câte un rebus. Stăteau la câţiva metri unul de celălalt, vorbind foarte rar şi nu se auzea decât sunetul paginilor răsfoite. Deseori, îi lăsa cărţile ei lui Max să le citească atunci când ea era la şcoală. Dacă Hans Hubermann şi Erik Vandenburg au fost până la urmă uniţi de muzică, Max şi Liesel erau legaţi de tăcerea cuvintelor tipărite.

– Bună, Max.

– Bună, Liesel.

Apoi, se aşezau şi citeau.

Câteodată, ea îl urmărea. A hotărât că putea fi descris cel mai bine ca un tablou de concentrare palidă. Piele de culoarea bej. O mlaştină în fiecare ochi. Şi respira ca un fugar. Disperat, dar fără să facă vreun zgomot. Pieptul lui era singurul care îl dădea de gol că era ceva viu.

Din ce în ce mai des, Liesel îşi închidea ochii şi îl ruga pe Max să îi pună întrebări despre acele cuvinte pe care le tot greşea şi înjura dacă tot nu îi ieşeau. Pe urmă, se ridica în picioare şi picta cuvintele respective pe perete, chiar şi de douăsprezece ori. Împreună, Max Vandenburg şi Liesel Meminger inhalau vaporii de vopsea şi de ciment.

– Pa, Max.

– Pa, Liesel.

În pat, ea stătea trează şi şi-l imagina jos, în pivniţă. În viziunile sale de dinainte să se culce, el mereu dormea îmbrăcat complet, inclusiv cu pantofi, în caz că trebuia să o şteargă din nou. Dormea cu un ochi deschis.

METEOROLOGUL: MIEZUL ZILEI

Liesel deschise uşa şi gura în acelaşi timp.

Pe strada Himmel, bătuseră cu 6–1 echipa lui Rudy şi, victorioasă, dădu buzna în bucătărie, spunându-i mamei şi lui papa totul despre golul pe care îl marcase ea. Apoi, se grăbi să coboare în pivniţă, pentru a-i descrie lui Max meciul lovitură cu lovitură. Acesta şi-a pus ziarul jos, a ascultat atent şi a râs împreună cu fata.

După ce povestea cu golul a luat sfârşit, a fost linişte câteva minute bune, până când Max îşi ridică încet privirea.

– Ai vrea să faci ceva pentru mine, Liesel?

Încă entuziasmată de victoria de pe strada Himmel, fata sări de pe cearşafuri. Nu o spuse, dar mişcarea ei arăta evident intenţia de a-i oferi exact ceea ce-şi dorea.

– Mi-ai zis totul despre gol, spuse el, dar nu ştiu ce fel de zi este acolo sus. Nu ştiu dacă ai dat gol şi era soare sau dacă norii au acoperit totul. Îşi trecu mâna prin părul tăiat scurt şi ochii lui apoşi implorară să i se spună cel mai simplu dintre lucruri. Ai putea să te duci sus şi să-mi zici cum este vremea?

Fireşte, Liesel se grăbi pe scări. Se opri la câţiva metri de uşa pătată de salivă şi se roti în loc, observând cerul. Când se întoarse în subsol, îi spuse:

– Cerul este albastru azi, Max, şi e un nor mare şi lung şi este întins ca o funie. La capătul lui, soarele e ca o gaură galbenă…

În acel moment, Max ştiu că numai un copil ar fi putut să-i dea un astfel de buletin meteo. Pe perete, el a pictat o funie lungă, strâns înnodată, cu un soare care picura la margine ca şi cum ai fi putut plonja direct în el. Pe norul ca o frânghie, a desenat două siluete – o fată slăbuţă şi un evreu ofilit – şi ei mergeau mână în mână, spre cerul care picura. Sub acea imagine, a scris următoarea propoziţie.

CUVINTELE SCRISE PE PERETE DE MAX VANDENBURG Era o zi de luni, iar ei mergeau pe o sârmă, spre soare.

BOXERUL: SFÂRŞITUL LUNII MAI

Pentru Max Vandenburg, cimentul era rece şi avea vreme berechet de petrecut împreună cu el.

Minutele erau crude.

Orele pedepseau.

Mâna timpului stătea deasupra lui în toate momentele de trezie şi nu ezita să-l strângă cu putere. Să-i zâmbească şi să-l lase în viaţă. Ce răutate grozavă trebuie să fie în a-i permite cuiva să trăiască!

Măcar o dată pe zi, Hans Hubermann cobora scările pivniţei şi făcea puţină conversaţie. Rosa aducea ocazional o coajă de pâine disponibilă. Însă, când Liesel venea jos, Max se simţea cel mai interesat de viaţă din nou. Iniţial, a încercat să reziste, dar a fost mai greu cu fiecare zi în care fata apărea, de fiecare dată cu un nou buletin meteo, ori de cer senin, nori de carton sau un soare ce se destrămase ca un zeu care se aşază după ce a mâncat prea mult la cină.

Când era singur, cel mai limpede sentiment era de dispariţie. Toate hainele lui erau gri – indiferent dacă fuseseră aşa de la început sau nu –, de la pantaloni la puloverul de lână, la haina care curgea de pe el ca apa. Verifica adesea dacă nu cumva pielea i se transforma în solzi, deoarece aşa părea.

Avea nevoie de o serie de noi proiecte. Primul era să facă exerciţii. A început cu flotări, stând cu abdomenul pe podeaua rece a pivniţei, apoi ridicându-se. Simţea de parcă braţele i se rupeau din coate şi îşi închipui că inima i se prelingea din corp şi cădea patetică pe jos. Ca adolescent în Stuttgart, putea face cincizeci de flotări o dată. Acum, la vârsta de douăzeci şi patru de ani, poate cu şapte kilograme mai uşor decât greutatea normală, abia putea să ajungă la zece. După o săptămână, izbutea câte trei seturi fiecare a şaisprezece flotări şi douăzeci şi două de genuflexiuni. Când termina, stătea lipit de peretele pivniţei cu prietenele sale, bidoanele de vopsea, simţindu-şi pulsul în dinţi. Muşchii îi păreau ca o prăjitură.

Se întreba câteodată dacă merita măcar puţin să se forţeze astfel. Alteori, totuşi, când pulsul i se stabiliza şi corpul îi devenea funcţional, stingea lampa şi stătea în picioare în întunericul subsolului.

Avea douăzeci şi patru de ani, dar încă putea să viseze cu ochii deschişi.

– În colţul albastru, comenta el încet, îl avem pe campionul mondial, opera de artă ariană – Führerul. Respiră şi se răsuci. Şi, în colţul roşu, îl avem pe şalangerul cu faţă de şoarece – Max Vandenburg.

Totul se materializa