Lumina albă coborî într-un ring de box şi o mulţime se afla în jur şi murmura – sunetul magic al multor oameni vorbind toţi odată. Cum puteau persoanele de acolo să aibă atât de multe de spus în acelaşi timp? Ringul în sine era perfect. Prelată perfectă, corzi minunate. Chiar şi firele răzleţe ale fiecărei corzi întărite erau fără cusur, strălucind în lumină, lumina albă. Sala mirosea a ţigări şi a bere.

Adolf Hitler stătea în colţ, cu anturajul lui. Picioarele îi ieşeau dintr-un halat roşu cu alb, cu o svastică neagră imprimată pe spate. Mustaţa îi era lipită de faţă. Antrenorul lui, Goebbels, îi şoptea ceva. Sărea de pe un picior pe altul şi zâmbea. Surâse larg când maestrul de ceremonii a înşiruit multele sale reuşite, toate aplaudate zgomotos de mulţimea care îl adora.

– De neînvins! proclamă maestrul de ceremonii. Victorios împotriva evreilor şi a numeroase ameninţări ale idealului german! Herr Führer, concluzionă el, te salutăm!

Mulţimea: haos.

Apoi, după ce toţi se liniştiră, urmă şalangerul.

Maestrul de ceremonii se apropie legănându-se de Max, care stătea singur în colţul său. Fără halat. Fără anturaj. Doar un tânăr evreu singuratic, cu respiraţia infectă, cu pieptul gol şi mâinile, şi picioarele obosite. Fireşte, şortul său era gri. Şi el se mişca de pe un picior pe altul, dar cât mai încet, ca să-şi conserve energia. Transpirase mult în sala de sport ca să atingă greutatea regulamentară.

– Şalangerul! cântă maestrul de ceremonii. Cu, şi făcu o pauză pentru efect, sânge evreu.

Mulţimea făcu „aaah”, ca nişte şacali.

– Pentru greutatea…

Restul discursului nu se auzi. A fost acoperit de injuriile spectatorilor, iar Max privi cum oponentul său îşi lepădă halatul şi veni în mijlocul ringului, ca să audă regulile şi să dea mâna.

– Guten Tag, Herr Hitler, salută din cap Max, dar Führerul doar îi arătă dinţii galbeni, pe care îi ascunse apoi îndărătul buzelor.

– Domnilor, începu un arbitru neînfricat, în pantaloni negri şi o cămaşă albastră. La gât, avea fixat un papion. Mai întâi de toate, vrem o luptă curată şi dreaptă. I se adresă numai Führerului: Asta doar dacă nu, desigur, Herr Hitler, dumneavoastră începeţi să pierdeţi. Dacă se întâmplă asta, voi fi dispus să închid un ochi la tacticile lipsite de scrupule pe care le-aţi putea folosi ca să puneţi la pământ această putoare şi murdărie evreiască. Dădu din cap cu mare curtoazie. Este clar?

Führerul rosti atunci primele lui cuvinte:

– Cristal.

Arbitrul i-a dat un avertisment lui Max:

– Cât despre tine, camaradul meu evreu, în locul tău, aş fi cu mare băgare de seamă. Cu foarte mare băgare de seamă.

Apoi, au fost trimişi în colţurile lor.

A urmat un scurt moment de linişte.

Gongul.

Primul a fost Führerul, cu picioarele lui ciudate şi ciolănoase alergând către Max şi lovindu-l ferm în faţă. Mulţimea vibra, cu gongul încă răsunându-le oamenilor în urechi, iar zâmbetele lor satisfăcute săreau peste corzi, în ring. Respiraţia fumegândă a lui Hitler îi ieşea sub formă de aburi din gură, iar mâinile lui zdrobeau faţa lui Max, pumnii săi izbindu-l de nenumărate ori în gură, nas, bărbie – şi Max tot nu se aventurase să-şi abandoneze colţul. Ca să atenueze represaliile, îşi ridică mâinile, dar Führerul ţinti apoi către coaste, rinichi, plămâni. Oh, ochii, ochii Führerului. Erau atât de delicios de căprui – ca ochii unui evreu – şi exprimau atâta hotărâre, încât Max rămase pironit pentru un moment, când i-a zărit dincolo de negura grea a mănuşilor care îl loveau.

A fost o singură rundă şi a durat ore, şi, în cea mai mare parte, nimic nu s-a schimbat.

Führerul izbea în continuare în sacul de box evreu.

Peste tot era sânge de evreu.

Ca nişte nori de ploaie roşie pe cerul prelatei albe aflată sub picioarele lor.

La un moment dat, genunchii lui Max au început să se îndoaie, maxilarele au început să geamă încet, iar Führerul cu expresie încântată încă îl zdrobea bucată cu bucată, îl zdrobea bucată cu bucată, până când, frânt şi dărâmat, evreul se prăbuşi la pământ.

La început, un răget.

Apoi, linişte.

Arbitrul numără. Avea un dinte de aur şi un smoc de păr în nas.

Încet, Max Vandenburg, evreul, se ridică în picioare şi îşi îndreptă trupul. Vocea lui se împleticea. O invitaţie.

– Haide, Führere, zise el şi, de această dată, când Adolf Hitler se năpusti asupra adversarului evreu, Max păşi într-o parte şi îl trimise în colţ.

Îl lovi cu pumnul de câteva ori, ţintind de fiecare dată un singur lucru.

Mustaţa lui.

Cu fiecare pumn, o rata. Bărbia Führerului a fost cea care a încasat lovitura. Dintr-odată, ajunse în corzi şi se aplecă în faţă, aterizând în genunchi. Nu a mai avut loc nicio numărătoare. Arbitrul tresări în colţul lui. Cei din public, dezamăgiţi, s-au ocupat de berile lor. În genunchi, Führerul verifică dacă nu-i curge sânge şi îşi îndreptă părul, de la dreapta la stânga. Când se ridică în picioare, spre marea încântare a celor mai bine de o mie de oameni, se apropie de corzi şi făcu ceva destul de ciudat. Se întoarse cu spatele la evreu şi îşi scoase mănuşile.

Mulţimea împietrise.

– A renunţat, şopti cineva, dar, după câteva clipe, Adolf Hitler se ridică pe corzi şi se adresă mulţimii.

– Camarazii mei nemţi, strigă el, în această seară, puteţi vedea ceva aici, nu-i aşa? Cu pieptul gol şi privirea victorioasă, arătă către Max. Puteţi vedea că avem de-a face cu ceva mult mai sinistru şi mai puternic decât ne-am imaginat vreodată. Puteţi vedea asta?

Au răspuns.

– Da, Führere.

– Puteţi vedea că inamicul acesta şi-a găsit mijloacele… mijloacele sale mârşave… de a străpunge armura noastră şi, în mod clar, nu pot rămâne singur aici să mă lupt cu el. Cuvintele erau efectiv vizibile. Îi cădeau din gură ca nişte bijuterii. Uitaţi-vă la el! Uitaţi-vă bine.

S-au uitat. La însângeratul Max Vandenburg.

– Chiar în timp ce vorbim, face planuri cum să intre în cartierul vostru. Se mută în casa vecină. Vă infectează cu familia lui şi este pe cale să preia controlul. El – Hitler îi aruncă o privire dezgustată – vă va stăpâni în curând, până când el va fi cel care stă nu la tejgheaua aprozarului vostru, ci în spate, fumându-şi pipa. Înainte să vă daţi seama,