veţi lucra pentru el pe un salariu minim, în vreme ce el abia va putea merge din cauza greutăţii buzunarelor. Veţi sta pur şi simplu acolo şi-l veţi lăsa să facă asta? Veţi sta deoparte, cum au făcut liderii voştri din trecut, când au dat pământul vostru oricui altcuiva, când v-au vândut ţara cu preţul câtorva semnături? Veţi sta acolo, neputincioşi? Ori – şi urcă o treaptă – veniţi alături de mine, în ring?

Max se cutremură. Oroarea îi bolborosea în stomac.

Adolf îi dădu lovitura de graţie.

– Veţi urca aici, ca să-l putem învinge împreună pe acest duşman?

În pivniţa din strada Himmel numărul 33, Max Vandenburg simţea pumnii unei întregi naţiuni. Unul câte unul, au urcat în ring şi l-au bătut. L-au făcut să sângereze. L-au lăsat să sufere. Milioane – până după o ultimă lovitură, când se adună şi se ridică…

O privi pe următoarea persoană care trecu printre corzi. Era o fată şi, în timp ce el traversa uşor ringul, observă o lacrimă curgându-i pe obrazul stâng. În mâna dreaptă, avea un ziar.

– Rebusul, zise ea cu blândeţe, este nerezolvat, şi i-l întinse, întuneric.

Nimic altceva decât întuneric.

Doar un subsol. Doar un evreu.

VISUL CEL NOU: CÂTEVA NOPŢI MAI TÂRZIU

Era după-amiază. Liesel coborî treptele subsolului. Max făcuse jumătate din flotări.

Îl privi o vreme fără ca el să ştie şi, când se apropie şi se aşeză lângă el, tânărul se ridică şi se sprijini cu spatele de perete.

– Ţi-am spus, a întrebat-o, că de la o vreme visez ceva nou?

Liesel se răsuci puţin, ca să-i vadă faţa.

– Dar visez asta când sunt treaz. Făcu un gest spre lampa cu kerosen lipsită de strălucire. Câteodată, sting lumina. Apoi, stau aici şi aştept.

– Ce?

Max o corectă.

– Nu ce. Ci pe cine.

Preţ de câteva momente, Liesel nu zise nimic. Era una dintre acele conversaţii în care este nevoie de ceva timp între replici.

– Pe cine aştepţi? Max nu se mişcă.

– Pe Führer. Era foarte serios când spunea asta. De asta mă antrenez.

– Flotările?

– Exact. Se îndreptă spre scara de ciment. În fiecare noapte, aştept în întuneric şi Führerul coboară scările alea. Vine jos şi ne batem ore întregi.

Liesel era în picioare acum.

– Cine câştigă?

La început, a vrut să răspundă că nimeni, dar observă cu coada ochiului bidoanele de vopsea, cearşafurile şi teancul de ziare care tot creştea. Privi cuvintele, norul lung şi siluetele de pe perete.

– Eu, zise el.

Era ca şi cum îi deschisese palma, îi dăduse cuvintele şi o închisese la loc.

Sub pământ, în München, Germania, doi oameni stăteau şi vorbeau în pivniţă. Suna ca începutul unei glume:

„Un evreu şi un neamţ stăteau într-o pivniţă, da?”

Totuşi, nu era deloc o glumă.

ZUGRAVII: ÎNCEPUTUL LUNII IUNIE

Un alt proiect al lui Max era ce rămăsese din Mein Kampf. Fiecare pagină a fost ruptă uşor din carte şi aşezată pe jos, pentru ca pe ea să fie întins un strat de vopsea. Pe urmă, a fost atârnată ca să se usuce şi pusă la loc între coperte. Când Liesel coborî după o zi de şcoală, îi găsi pe Max, pe Rosa şi pe papa vopsind fiecare câte o pagină. Multe dintre ele deja atârnau pe o funie prinse în cârlige, aşa cum trebuie să fi stat pentru Omul aplecat asupra mea.

Toţi trei şi-au ridicat privirile şi au rostit:

– Bună, Liesel.

– Uite o pensulă, Liesel.

– Era şi timpul, Saumensch. Unde ai zăbovit atâta?

Începând să vopsească, Liesel se gândi la Max Vandenburg luptându-se cu Führerul, exact cum explicase.

VIZIUNI DIN PIVNIŢĂ, IUNIE 1941 Pumni lovesc, mulţimea coboară din pereţi. Max şi Führerul se luptă pe viaţă şi pe moarte, fiecare aruncat înapoi din corzi. Sânge este în mustaţa Führerului, ca şi pe tâmplă, pe partea dreaptă a capului său.– Haide, Führere, zise evreul. Îi face semn să se apropie. Haide, Führere!

Când viziunea se disipă şi ea termină o primă pagină, papa îi făcu cu ochiul. Mama o certă că risipea vopseaua. Max examină fiecare pagină în parte, probabil gândindu-se la ceea ce plănuia să realizeze pe ele. Multe luni mai târziu, va vopsi şi coperta cărţii şi îi va da un nou titlu, al uneia dintre poveştile pe care le va scrie şi le va ilustra.

În acea după-amiază, în subsolul ascuns de sub strada Himmel numărul 33, Hubermannii, Liesel Meminger şi Max Vandenburg au pregătit paginile pentru Scuturătoarea de cuvinte.

Ce bine era să fii zugrav!

ETALAREA CĂRŢILOR DE JOC: 24 IUNIE

Apoi, a urmat cea de-a şaptea faţă a zarurilor. La două zile după ce Germania a invadat Rusia. Cu trei zile înainte ca Marea Britanie şi sovieticii să-şi unească forţele.

 

Şapte.

Le arunci şi le priveşti cum se opresc şi-ţi dai complet seama că nu sunt deloc zaruri obişnuite. Dai vina pe ghinion, dar ştiai tot timpul că o să iasă la iveală. Tu l-ai adus în cameră. Cei de la masă îl puteau simţi după felul cum respirai. Evreul se iţea dintr-un buzunar al tău încă de la început. Este mânjit pe reverul tău, iar în momentul în care arunci zarurile, ştii că este şapte – singurul lucru care cumva găseşte o cale să te rănească. Aterizează. Te priveşte fix în ochi, miraculos şi detestabil, şi te îndepărtezi cu ghinionul hrănindu-se la pieptul tău.

Doar ghinion.

Asta spui.

Fără vreo urmare.

De asta te convingi singur – pentru că, în adâncul sufletului, ştii că acest mic zar ghinionist este un semnal al lucrurilor ce vor veni. Ascunzi un evreu. Plăteşti. Într-un fel sau altul, trebuie să o faci.

 

Privind în trecut, Liesel îşi spunea că nu a fost chiar cine ştie ce. Probabil pentru că atât de multe s-au întâmplat până când a început să-şi scrie povestea în pivniţă. În marea ordine a lucrurilor, a considerat faptul că Rosa a fost concediată de primar şi de soţia lui ca nefiind deloc ghinion. Avea din plin legătură cu