Neutroniul era, practic, cea mai densă stare a materiei: neutroni aglomeraţi unul lângă altul în condiţii de presiune ce le depăşeau pe cele din miezurile majorităţii stelelor. Doar o hipermasă i-ar fi depăşit densitatea, însă o hipermasă nu era alcătuită din materie, fiind o sursă gravitaţională punctiformă.

— M-am gândit s-o las aici ca momeală, în cazul că o navă Pak ar trece pe lângă mine. Acum, sunt prea multe. Nu le pot lăsa să descopere pe Kobold. M-aş trăda imediat.

— Vrei să distrugi Kobold?

— Sunt silit s-o fac.

Uneori, îşi găteau singuri, evitând cartofii şi ignamele, aşa cum îi instruise Brennan. Alteori, acesta prepara mâncarea. În ciuda vitezei lui ameţitoare, nu era niciodată grăbit — şi totuşi, după ce terminau de mâncat, nu stătea niciodată să mai discute cu ei. Câştiga în greutate, dar în acelaşi timp părea alcătuit numai din muşchi, iar uriaşele lui articulaţii noduroase continuau să-i dea aspectul unui schelet.

În mod invariabil, era politicos şi nu li se adresa niciodată cu superioritate.

— Ne tratează ca pe nişte pisoi abia fătaţi, se plânse Alice. Este ocupat, însă are grijă să ne dea de mâncare şi uneori să opreşte ca să ne scarpine după urechi.

— Nu-i vina lui. Nu-I putem ajuta cu nimic. Îmi pare rău că nu avem cum…

— Şi mie.

Fata stătea întinsă pe iarbă, sub razele calde de soare, care căpătaseră o culoare stranie. Brennan îndepărtase componenta de difracţie din lentila gravitaţională ce apropia Soarele, pentru ca lumina să nu interfereze cu vizibilitatea. Acum, cerul era negru. Soarele era mai mare şi mai palid; nu putea răni văzul oamenilor.

Pentru a-i fi mai uşor să regleze multiplele câmpuri gravitaţionale, Brennan oprise rotaţia lui Kobold şi vântul sufla în permanenţă. Şuiera prin noaptea veşnică din jurul laboratorului lui Brennan; răcorea'arşiţa amiezelor de pe această emisferă a globului acoperit de iarbă. Plantele încă nu începuseră să se ofilească, dar aveau s-o facă.

— O sută şaptezeci de ani, rosti fata. Nici măcar nu vom şti cum s-a încheiat totul.

— Am putea trăi până atunci.

— Probabil că da.

— Cred că Brennan are mai mulţi viruşi de arborele-vieţii decât îi trebuie.

Alice se înfiora şi tânărul râse.

— În curând, va trebui să plecăm, spuse ea ridicându-se în capul oaselor.

— Fii atentă!

În cascadă se zărea un cap, urmat imediat de un braţ care-i salută, agitându-se frenetic. Aproape imediat, Brennan înotă spre ei, cu braţele rotindu-se aidoma unor elice.

— Trebuie să vâslesc ca nebunul, comentă el, pentru că sunt mai greu decât apa. Cum vă descurcaţi?

— Bine. Cum merge cu războiul?

— Tolerabil. — Brennan ridică mâna, arătându-le o pungă de plastic etanşă în care se zăreau câteva bobine de date. — Astea sunt hărţi stelare. Mă pregătesc de plecare. Dacă aş putea concepe o armă nouă şi extrem de puternică, aş mai rămâne un an, ca s-o construiesc. Aşa, însă, a mai rămas o verificare finală.

— Avem noi arme, în nava noastră, spuse Elroy. Poţi să le iei.

— Imediat şi cu multe mulţumiri. Ce aveţi?

— Lasere manuale şi puşti.

— Mda, cel puţin n-au o masă prea mare. Mulţumesc!

Şi Brennan dădu să se întoarcă spre lac.

— Hei!

— Ce s-a întâmplat?

— N-ai nevoie de ajutor? întrebă tânărul simţindu-se stânjenit.

Brennan îl privi îndelung.

— Ba da, vorbi în cele din urmă. Nu uita — tu ai cerut asta.

— Exact, încuviinţă ferm Elroy.

De acum, senzaţia În ce m-am mai băgat? devenise familiară.

— Aş dori să mă însoţeşti.

Tânărul încremeni.

— Brennan, interveni Alice, dacă ai nevoie de ajutor, mă ofer şi eu voluntară.

— Îmi pare rău. Pe tine nu te pot folosi.

— Nu ştiu dacă am amintit, se încruntă fata, dar sunt poliţistă instruită pentru luptă. Am urmat cursuri de armament, de vehicule spaţiale şi de urmăriri.

— În plus, eşti gravidă.

El însuşi infinit de adaptabil, Brennan avea obiceiul de a lansa bombe în conversaţie, aparent fără să-şi dea seama. Alice îşi pierdu pentru o clipă răsuflarea.

— Cum sunt?

— Trebuia să fi manifestat mai mult tact? Scumpa mea, te poţi aştepta la un eveniment binecuvântat…

— De unde ştii?

— Hormonii s-au modificat în mod evident. Ce naiba, nu poate fi chiar o surpriză pentru tine! Probabil că deja ţi-a întârziat…

— … ultimul ciclu, îi încheie ea fraza. Ştiu! Mă gândisem să am un copil, dar asta înainte de afacerea Vandervecken, iar după aceea… ei bine, Elroy, n-ai mai fost decât tu. Crezusem că toţi planetarii…

— Nu, eu am aprobarea pentru un copil. Cum crezi că se înmulţesc planetarii? Ţi-aş fi spus, dar niciodată…

— Nu mai fi atât de tulburat. — Fata se sculă şi-l cuprinse în braţe. -Eu sunt mândră. Mintea ta cea înceată poate pricepe asta?

— Şi eu sunt mândru.

Elroy zâmbi, deşi puţin forţat. Bineînţeles că dorea să fie tată. Şi totuşi…

— Acum, ce vom face?

Alice păru neliniştită, însă nu răspunse.

Situaţia scăpa rapid de sub control. Brennan aruncase prea multe bombe deodată. Elroy strânse puternic din pleoape, ca şi cum asta l-ar fi putut ajuta cu ceva. Când redeschise ochii, ceilalţi doi îl priveau fix.

Alice era însărcinată.

Luminiţe albăstrui.

— O… o… o să plec, le spuse. Nu fug de tine, iubito, adăugă el repede şi o strânse cu putere de umeri. Vom aduce un copil pe lume. Aceeaşi lume care, printr-o stranie coincidenţă, este acum ţinta a d-d-doiiă sute treizeci de…

— Am localizat şi al doilea val, îl anunţă Brennan.

— La dracul Numai asta nu doream să aud!

Alice Ti acoperi gura cu palma ei.

— Te înţeleg, credinciosul meu echipaj. Cred că ai dreptate.

Iar în văzduh se simţi mirosul de ars al punţilor de retragere.

* * *

Stăteau sub ramurile singurului arbore uriaş şi priveau. Brennan era concentrat asupra unui instrument pe care-l scosese dintr-un buzunar al vestei.

Naveta-solo veche de două sute de ani semăna cu o insectă micuţă cu un ac lung în coadă; plasele de încărcătură erau desfăcute aidoma unor aripi diafane, iar vârful acului scânteia de lumină actinică. Dinspre ea răzbătea un ţiuit ascuţit. Brennan petrecuse o zi întreagă învăţând-o pe Alice cum să folosească nava, cum s-o întreţină şi