de situație, introduce reforme și ia inițiative noi (mătura nouă mătură mai bine). Și iar nu se lucrează, între timp beneficiarii înfuriați fac scandal, se duc cu jalbe la Arkadi Arkadievici. Și noul șef predă atunci lucrările altuia superior, acesta… Într-un cuvânt, să înnebunești, nu alta. Eu am intervenit și pe lângă maiștri, i-am îmbunat cu spirt, le-am făcut rost de tranzistori P-657 — atât de greu de găsit — pentru receptoare de buzunar, dar totul a fost zadarnic.

De curând numărul celor care doreau să devină șefi ai acestui laborator „fermecat” s-a epuizat și atunci l-a luat în primire H. H. Hilobok. Prin cumul, bineînțeles, cu o jumătate de normă (și salariu!). Așa e Harri al nostru. E gata să conducă orice, să organizeze tot ce vrei, să aranjeze, să cuprindă, numai și numai să nu rămână față în față cu natura, cu aceste dispozitive îngrozitoare, cărora nu le poți porunci, care arată exact ceea ce este și ceea ce nu, și la care trebuie să te pricepi.

I-am telefonat din nou maistrului Gavriușcenko. A trebuit să ascult iarăși niște explicații vagi despre lipsa cablului de montaj. M-am înfuriat de-a binelea și m-am repezit să-i cer socoteală lui Harri.

Înfierbântat cum eram, n-am observat că Hilobok mă privește uluit. I-am trântit în obraz tot ce mă durea. L-am amenințat că am să trimit comanda elevilor de la școala profesională și cu asta am să compromit definitiv laboratorul… Întorcându-mă la locul meu de muncă, l-am găsit acolo pe scumpul meu „frățior”. Dublura se preumbla prin cameră ca să-și potolească indignarea. Fusese și el la Hilobok cu cinci minute înaintea mea și avusese exact aceeași discuție.

Uff… bine că nu ne-am întâlnit acolo.

Am hotărât ca în cadrul primelor experiențe să ne lipsim de sistemul universal. Pentru iepurii de casă erau de ajuns emițătorii pe care-i aveam. Iar când ne vom apuca din nou de obiectivul numit „homo sapiens”… Poate că laboratorul dispozitivelor experimentale va avea un șef nou?

Consiliul științific s-a întrunit în ziua de 16 mai. Seara, în ajun, ne-am frământat și am discutat încă o dată ce trebuie și ce nu trebuie să spunem. Am hotărât să prezentăm și să fundamentăm (pe plan abstract, rațional) ideea inițială, de bază, că mașina electronică de calcul, cu elementele unor comutări întâmplătoare poate și trebuie să se construiască pe sine sub acțiunea informației întâmplătoare. Lucrarea o să constituie verificarea experimentală a acestei idei. Pentru a stabili limitele până la care poate să ajungă mașina, pentru a se autoconstrui, sunt necesare cutare și cutare instalații, materiale, dispozitive… Se anexează o listă completă.

— Pentru pregătirea prealabilă a conștiințelor ca și a sectorului de aprovizionare, asta va fi exact ceea ce trebuie, am adăugat eu. Deci, chiar așa am să prezint lucrurile.

— Dar, de ce să le prezinți tu? Dublura își înălță sprânceana dreaptă. Când e vorba de făcut curățenie la iepuri, atunci mă pui pe mine, iar la consiliul științific raportezi tu? Ce e cu discriminarea asta față de oamenii artificiali?! Insist să se tragă la sorți!

…Așa s-a făcut că, fără să am nici o vină, m-am ales cu o mustrare pentru comportarea lipsită de tact la consiliul științific al institutului și pentru atitudine grosolană față de doctorul în științe tehnice profesorul I. I. Voltamperov.

Nu mi-ar fi fost necaz dacă fostul „corifeu” al electronicii pe bază de lămpi, omul de știință emerit al republicii, doctor în științe tehnice, profesorul Ippolit Illarionovici Voltamperov (ah, de ce nu sunt prezentator de spectacole!) s-ar fi năpustit, pe bună dreptate, asupra mea, și nu asupra lui, cu fraze ca: „Știe oare inginerul Krivoșein, cel ce ne propune să dăm mașinii sarcina să se autoconstruiască, ca să zic așa, la întâmplare, în mod arbitrar, fără cârmă și pânze, după cum i se va năzări ei, ce muncă uriașă și, îndrăznesc s-o spun, conștientă — da, da, chiar așa, conștientă! — depun specialiștii cei mai calificați ai institutului nostru pentru calcularea și proiectarea sistemelor de calcul? La elaborarea blocurilor acestor sisteme? Și a elementelor acestor sisteme? Oare acest inginer vulgarizator își imaginează cel puțin metodologia, ca să zic așa, proiectării optime a unui robot cu tub 645? Și nu i se pare inginerului Krivoșein că dânsul, prin presupunerile sale privitoare la faptul că mașina, ca să zic așa, o va scoate la capăt cu construcția optimă mai bine decât specialiștii, jignește un mare număr de lucrători ai institutului ce îndeplinesc, îndrăznesc s-o spun, lucrări importante pentru economia națională?! Dacă-mi este permis aș pune inginerului întrebarea: Ce o să dea asta economiei?”… Și de fiecare dată cuvântul „inginer” suna în gura doctorului ca ceva intermediar între „student” și „derbedeu”.

Chipurile, eu însumi am fost acela care în cuvântul de răspuns i-am amintit mult stimatului profesor că, probabil, acest gen de a jigni oamenii i-a condus pana pe hârtie, în trecut, pe când scria articole demascatoare despre „pseudoștiința reacționară — cibernetica”, că doar schimbarea direcției din care bătea vântul l-a obligat și pe el să se apuce de treabă. Dacă profesorul se teme că după succesul lucrării va rămâne fără ocupație, această teamă nu e cu nimic justificată. În cel mai rău caz se va putea oricând întoarce la publicistica de la periferia științei. Și, în general, e timpul să se înțeleagă că știința se face cu aplicarea unor idei privind esența lucrurilor, și nu cu ajutorul unor atacuri demagogice și al unei voci sonore… îndată după aceste fraze, care au fost stenografiate, Voltamperov a început să caște spasmodic, apucându-se cu mâinile de buzunarul de la piept al hainei.

Dar, cetățeni, n-am fost eu acela care a vorbit! Raportul l-a ținut dublura mea artificială, creată punct cu punct după metoda propusă… După aceea a umblat trei zile încoace și încolo, mânios și rușinat. La drept vorbind, e de înțeles!

(Dar atunci, când decizia de mustrare, semnată de Azarov, a ajuns la cancelarie, eu eram acela care se afla prin apropiere și nu el. Iar femeia aceea aspră, Aglaia Mitrofanovna Garaja, șefa cancelariei, scoțându-și capul pe ușă, mi-a strigat mie,