— Tovarășe Krivoșein, aveți aici o mustrare! Veniți să semnați de primire.

Iar eu, ca un cățeluș, m-am dus și am semnat… Ce soartă ingrată, nu?)

Mă rog, s-o ia naiba de mustrare. Important e că tema a fost aprobată! A susținut-o Azarov însuși.

— E o idee interesantă — a spus el — și destul de simplă. Se poate verifica.

— Dar asta nu e o problemă de algoritmi, Arkadi Arkadievici, i-a ripostat docentul Prișcepo, matematicianul cel mai ortodox din institutul nostru.

— Și, dacă nu e o problemă de algoritmi, nici nu trebuie să existe? a parat academicianul. (Ascultați, ascultați!) În timpurile noastre, algoritmul cercetării științifice nu se reduce la acumularea unor reguli ale logicii formale.

Așa mai zic și eu! Până atunci Azarov privise întotdeauna cu dezaprobare „căutările la întâmplare”. Știm asta. Și atunci? Nu cumva dublura l-a cucerit cu logica raportului său? Sau șeful a ajuns în sfârșit la toleranță? În cazul acesta, o să ne înțelegem.

Într-un cuvânt, optsprezece voturi „pentru” și unul (Voltamperov) „contra”. Prișcepo, prevăzător, s-a abținut. Dublura, neavând grade sau titluri științifice nu a luat parte la vot. Chiar și Hilobok a votat „pentru”. Și el crede în succesul muncii noastre. N-o să te dezamăgim, dragă Harri, nu-ți fie teamă!

Curând după aceea dublura aduse o noutate uluitoare: Hilobok își scrie teza de doctorat!

— Despre ce?

— O temă secretă. Consiliul științific a adoptat ordinea de zi pentru ședința următoare, în care figura și următorul punct: „Discutarea lucrării pentru obținerea titlului științific de doctor în științe tehnice de către H. H. Hilobok. Temă secretă, cu parafa „strict secret”. Uite așa, stăm în laborator și rămânem în urma mișcării științifice.

— Temă secretă — asta-i splendid. Știrea m-a uluit în așa măsură, încât am pus deoparte ciocanul de lipit. Ne aflam în laborator și montam traductorii în cameră. Asta e abilitate, nu glumă. Nici un fel de publicații, nici un auditoriu la susținerea disertației… Pst, tovarăși! Strict secret! Toată lumea umblă în jurul tău și te stimează dinainte.

Noutatea ne-a atins în punctul cel mai sensibil. Tu nu reușești să-ți faci nici măcar lucrarea de candidat în științe, iar Harri își ia doctoratul. Și o să-l și ia. „Tehnica” e binecunoscută: se ia de pe undeva o schemă ori un montaj secret, în curs de elaborare (sau chiar gata elaborată). Se scrie despre ea o maculatură compilată, utilizându-se unele izvoare secrete. În cazul acesta, nu mai are cine să-l tragă de mânecă…

— Eh, la urma urmelor nu e nici primul, nici ultimul! am zis eu și am pus din nou mâna pe ciocanul de lipit. Ce să ne mai gândim la el… Avem destule cu ale noastre.

— Și apoi, el a votat pentru tema noastră, adăugă dublura. Harri e un băiat de-al nostru! Desigur, s-ar putea încerca să-l… aia… Dar merită oare? Mai mare daraua decât ocaua…

În general, vestea ne-a făcut să nu ne prea simțim în largul nostru. Eu mă simt totdeauna întors pe dos când sunt nevoit să asist la succesele câte unui pehlivan, succese prin care-și consolidează poziția. Te apucă indignarea și începi să te disprețuiești pentru că stai cuminte, cu brațele încrucișate și nu iei atitudine. Dar, în definitiv, e adevărat că nu merită. E mai mare daraua… Noi avem de lucru serios pentru amândoi, iar poziția mea nu este încă trainică. Și atunci merită să ne băgăm într-o chestie ca asta? Și încă într-o chestie cu Harri Hilobok… Am încercat noi o dată, cu Ivanov, să-l prindem cu un plagiat. Valerka a luat cuvântul la seminar, a dovedit totul. Până la urmă n-a ieșit nimic. Atâta doar, că în consiliul științific i s-a recomandat lui Hilobok să refacă articolul. Dar, în schimb, cum ne-a mai blagoslovit el după aceea…

În general, aceste chelfăneli în public, cu discuții după care oamenii încetează să se mai salute unii cu alții, e o treabă care pe mine mă scârbește. Când se întâmplă totuși, simt o dorință nestăpânită să pun în funcțiune aparatele, să trec în jurnal rezultatele măsurătorilor și astfel să simt că sunt folositor… Eh, dacă s-ar putea anihila asemenea tipi ca Harri prin metode de laborator, ca să zic așa, printr-un efort al gândirii inginerești…

Merită să ne gândim la o problemă ca asta. Faptul că tot felul de voltamperovi și hiloboci reușesc să-și facă loc pe magistrala științei este o dovadă a lipsei acute de oameni inteligenți. Și asta în știință unde intelectul este criteriul de bază al însușirilor omului. Dar în alte domenii? Se afișează peste tot anunțuri: „Se caută strungari”… „Se caută ingineri și tehnicieni, contabili și economiști…” Dar nimeni n-ar scrie: „Se caută oameni inteligenți. Se asigură locuință”. Se jenează, sau de ce? Sau nu există locuințe suficiente? S-ar putea la început și fără locuințe… în fond, de ce să nu recunoaștem? E nevoie de oameni deștepți, și încă câtă nevoie! Și pentru grupa A, și pentru grupa B, și în suprastructură. E nevoie pentru viață, pentru dezvoltarea societății.

— Oamenii inteligenți trebuie… dublați! am trântit-o eu. Inteligenți, activi, corecți! Eh, Valea, asta ar fi o utilizare formidabilă a descoperirii noastre! El mă privi cu o ciudă nedisimulată.

— Mi-ai luat-o înainte, afurisitule…

— Va fi pentru ei ca o recompensă pentru viața pe care au dus-o asemenea oameni, îmi dezvoltam eu ideea în continuare. Ești un om util societății, știi să muncești creator, cu folos, să trăiești cinstit, înseamnă că trebuie produs încă unul la fel cu tine! Sau chiar mai mulți. De lucru se va găsi pentru toți. Și atunci alde Hilobok vor trebui să se cam dea la o parte…

Această idee ne-a redat respectul față de noi înșine. Ne-am simțit din nou la înălțime și toată ziua aceea am visat cum o să multiplicăm savanți cu talent, scriitori, muzicieni, inventatori, eroi… Ehe, nu era o idee rea!”

Capitolul 7

Iată un adevăr științific: sunetul „a” se pronunță fără încordarea limbii, prin simpla expirație a aerului. Dacă cu această ocazie deschidem și închidem gura, se obține sunetul „ma… ma…”.