Reiese că copilul merge pe linia minimei rezistențe. Atunci de ce se bucură părinții?

K. PRUTKOV–Inginer: cugetarea nr. 53

„În primele săptămâni mă uitam cam cu fereală la dublură. Dar dacă se moaie, se descompune? Sau înnebunește? Cine știe — doar e o creație artificială… Dar nici vorbă! Seara, după o zi de muncă în laborator, înfuleca cu poftă salam și iaurt, se zbenguia cu plăcere în apă, atunci când făcea baie, îi plăcea să-și fumeze țigărușa înainte de culcare, într-un cuvânt, era exact ca mine.

După incidentul cu Hilobok, în fiecare dimineață discutam și stabileam cu minuțiozitate cine și unde să stea, cu ce să se ocupe, cine și când să se ducă la masă. Mergeam până acolo, încât fixam și ora când vom trece pe la poartă, ca Vahtiorâci, văzând atâtea chipuri defilând prin fața sa, să uite că un Krivoșein a trecut deja o dată pe acolo. Seara ne povesteam unul altuia cu cine ne-am întâlnit și ce-am discutat.

Numai despre Lena nu vorbeam. Ca și cum ea nici n-ar fi existat. Am mers până acolo încât am ascuns în sertarul biroului fotografia ei. Iar ea nu telefona, nu venea pe la mine. Se supărase. Și nici eu nu-i telefonam. Nici el… Dar ea exista totuși.

Era luna mai, poeticul mai al sudului, cu seri albastre, privighetori în parcuri și stele mari deasupra copacilor. Florile de castan se scuturaseră și în parc au înflorit salcâmii. Parfumul lor dulceag, amețitor pătrundea în laborator, ne distrăgea de la preocupările noastre. Ne simțeam amândoi năpăstuiți. Ah, Lena, frumoasă, înflăcărată, delicată, Lena, tu care știi să iubești cu atâta dăruire, de ce ești doar una singură pe lume?

Asemenea sentimente de adolescent le-a trezit în mine apariția ca „rival” a dublurii! Până atunci între mine și ea a existat o legătură obișnuită, ca între doi oameni cu experiență de viață (Lena divorțase de soțul ei cu un an în urmă; eu avusesem câteva deziluzii sentimentale, după care mă declarasem un celibatar convins.) O legătură care se naște, în primul rând, nu din atracție reciprocă, ci din cauza singurătății. Într-o asemenea legătură nici unul nu se dăruiește în întregime. Ne întâlneam bucuroși, căutam să ne petrecem timpul cât mai plăcut, ea rămânea la mine peste noapte sau eu la ea. Dimineața ne simțeam puțin cam stingheriți și ne despărțeam cu un sentiment de ușurare. Apoi mă simțeam din nou atras spre ea și ea spre mine… ș.a.m.d. Eram îndrăgostit de frumusețea ei (era plăcut să observi cum o priveau bărbații pe stradă sau la restaurant). Dar adeseori discuțiile cu ea mă plictiseau. Iar ea… dar cine poate să înțeleagă sufletul unei femei? Aveam adesea senzația că Lena așteaptă de la mine mai mult, însă nu încercam să lămuresc ce anume… Acum, când se ivise pericolul de a o pierde pe Lena, când mi-am dat seama că mi-ar putea fi răpită, am simțit dintr-odată că mi-e tare necesară, că fără ea viața mea va fi goală, pustie. Toți suntem așa!

Între timp, asamblarea camerei înainta cu spor. Într-o muncă complexă e foarte important să te înțelegi unul cu altul. La noi, în privința asta, lucrurile se desfășurau la modul ideal. Nu ne explicam nimic, ci pur și simplu unul lua locul altuia și continua montajul. Nu ne-am certat niciodată când a fost vorba să plasăm traductorii într-un fel sau altul, să montăm ecranele într-un anumit loc sau în altul.

— Ascultă, pe tine nu te îngrijorează, nu-ți dă de gândit această viață idilică? m-a întrebat într-o zi dublura, preluând schimbul. Nici un fel de întrebări, nici un fel de îndoieli… Așa avem șansa să greșim într-o deplină unitate de vederi.

— Ce poți să faci?! Noi doi avem patru mâini, patru picioare, două stomacuri și un singur cap pentru amândoi… Aceleași cunoștințe, aceeași experiență de viață.

— Totuși, ne certam și ne contraziceam unul pe altul!

— O, pur și simplu, raționăm împreună. Te poți certa și cu tine însuți. Gândurile omului nu sunt decât niște variante posibile ale faptelor lui viitoare. Ele sunt întotdeauna contradictorii. Iar acum noi ne străduim să acționăm la fel.

— De-a… spuse dublura, lungind cuvântul. Dar nu mai merge așa! Noi de fapt nu lucrăm, ci tragem chiulul. O pereche de brațe în plus înseamnă dublarea capacității de muncă. Dar preocuparea noastră principală e să gândim. Iar în această privință… Ascultă-mă, originalule, noi trebuie să devenim diferiți!

Nici nu mi-am putut închipui atunci ce urmări serioase ar putea avea această discuție nevinovată. Dar ele, după cum se spune în romane, nu s-au lăsat așteptate.

Totul a pornit de la faptul că într-o zi dublura a cumpărat de la un stand de lângă institut manualul de „Fiziologia omului, destinat institutelor de educație fizică” Stau acum și mă gândesc dacă, într-adevăr, hotărâse să se diferențieze de mine sau îl atrăsese doar coperta de un verde aprins cu litere aurii. Dar de-abia a deschis cartea, că a și început să mormăie: „Ia te uită!”, „Asta zic și eu”… Ca și cum ar fi citit un roman polițist palpitant. După aceea a început să mă asalteze cu întrebări:

„Tu știi că există celule nervoase lungi până la un metru?”

„Tu știi ce anume dirijează sistemul nervos simpatic?”

„Tu știi ce-i aia inhibiția dincolo de limită?”

Bineînțeles că toate astea nu le știam. Și atunci el îmi explica cu pasiunea unui neofit că sistemul nervos vegetativ reglează funcțiile organelor interne, că inhibiția extremă are loc în țesuturile nervoase atunci când forța excitației depășește limita admisă.

— Înțelegi, celula nervoasă poate refuza să reacționeze la un excitant puternic, ca să nu se distrugă! Transistorii nu sunt în stare de așa ceva!

După acest manual el a cumpărat un teanc întreg de cărți și reviste de biologie. Le citea cu pasiune, îmi cita pasajele care-i plăceau și se arăta jignit că nu-i împărtășesc entuziasmul… Și, în fond, de ce l-aș fi împărtășit?!”

Aspirantul Krivoșein puse jurnalul deoparte. Da, chiar așa a început totul. În rândurile academice seci ale cărților și