— Îl cunoșteau toți anticarii de la Lipsca[1], Paris și Londra, continuă ea. Și se pricepea să cumpere, e drept. Cumpăra uneori biblioteci întregi, de la familiile orientaliștilor decedați. Dar, evident, n-a avut timp să le cetească pe toate, deși în ultimii ani veghea aproape toată noaptea; doar dacă dormea două – trei ceasuri.

— Asta i-o fi zdruncinat sănătatea, spusei eu.

— Nu, dimpotrivă, răspunse d-na Zerlendi. Avea o putere de muncă uriașă. Și ducea și un fel de regim special; nu mînca deloc carne, nu fuma, nu bea alcool, ceai, cafea…

Parcă ar fi voit să mai adauge ceva, dar se întrerupse brusc și mă invită către celălalt capăt al bibliotecii, unde se afla „colțul Honigberger”. Erau toate cărțile doctorului sas și foarte multe din lucrările care se publicaseră asupra vieții lui prodigioase. Într-un colț, o reproducere după gravura lui Mahlknecht, celebra gravură care-l înfățișa pe Honigberger în costumul de sfetnic a lui Ranjit-Singh. În cartoane, d-rul Zerlendi adunase nenumărate scrisori de la Honigberger către învățații timpului său, copii după portrete și gravuri ale familiei și contemporanilor săi, hărți pe care reconstituise itinerariul tuturor călătoriilor lui Honigberger în Asia și Africa. Răsfoiam melancolic toate documentele acestea, de a căror valoare aveam să-mi dau mai tîrziu seama, mirîndu-mă că un asemenea om a putut trăi în orașul nostru numai cu un sfert de veac în urmă, fără ca cineva să-i fi bănuit comoara pe care o adunase.

— Și de ce n-a scris cartea asupra lui Honigberger? întrebai eu.

— Începuse s-o redacteze, vorbi d-na Zerlendi după o lungă șovăire, dar a întrerupt-o brusc, fără ca să-mi mărturisească vreodată adevăratul motiv. Cum v-am spus, a purtat o corespondență considerabilă, căutînd informații și documente inedite. Prin 1906, cu prilejul Expoziției, a cunoscut pe un prieten al lui Constantin Honigberger, fiul doctorului din prima sa căsătorie, care deținea cîteva scrisori și mai multe hîrtii, ajunse oarecum întîmplător în păstrarea sa. În aceeași toamnă soțul meu s-a dus la Iași, de unde s-a întors destul de tulburat. Nu cred că dobîndise chiar originalele, dar își luase copii după toate documentele acelea. Fapt este că, de atunci, a întrerupt redactarea operei lui, și interesul i-a fost din ce în ce mai puternic concentrat asupra filozofiei indiene. Cu timpul, Honigberger a căzut definitiv în uitare, și în anii care au urmat soțul meu s-a dedicat cu exclusivitate studiului limbii sanscrite…

Zîmbind, îmi arătă peretele bibliotecii în fața căruia mă oprisem la început cu atîta uimire.

— Și nu v-a mărturisit niciodată ce l-a făcut să părăsească rodul unei munci atît de pasionate și al atîtor ani? întrebai eu.

— Mi-a dat mai mult să înțeleg, începu d-na Zerlendi, căci de la întoarcerea lui de la Iași se făcuse mai tăcut. Mi-a spus o dată că e obligatoriu pentru el să cunoască temeinic filozofia indiană și ocultismul, ca să înțeleagă o anumită parte din viața lui Honigberger, care rămăsese pînă atunci obscură, înecată în legendă. În timpul cînd se apucase de limba sanscrită, a început să se intereseze și de ocultism. Dar acesta este un episod pe care-l cunosc destul de vag, pentru că soțul meu nu mi-a vorbit niciodată despre ultima lui pasiune. Am bănuit mai mult cît de aprig îl interesau studiile acestea după cărțile pe care le comanda neîncetat. Vă puteți convinge de altfel singur, adăugă d-na Zerlendi, îndemnîndu-mă către altă porțiune a bibliotecii.

Anevoie pot spune că surpriza mea a fost, aici, mai mare. Tot ce-mi mărturisise d-na Zerlendi de la intrarea în bibliotecă, tot ce văzusem pînă atunci, alcătuiau atîtea surprize și nutreau nedumeririle mele cu atîta putere, încît am cercetat noile rafturi mut, copleșit de mirare și admirație. Se vedea de la cea dintîi privire că doctorul debutase fericit în colecția sa de cărți oculte. Lipseau acele lucrări de vulgarizare, pe care mai ales librăria franceză le risipea pe piață la sfîrșitul veacului trecut. Lipseau chiar majoritatea cărților teozofiste, cele mai multe mediocre și echivoce. Doar cîteva din cărțile lui Leadbeater și Annie Besant, împreună cu opera completă a d-nei Blavatsky, pe care m-am convins, cu alt prilej, că d-rul Zerlendi o cetise cu deosebită atenție. În schimb, afară de Fabre d’Olivet și Rudolf Steiner, afară de Stanislas de Guaita și Hartmann, biblioteca era extrem de bogată în clasicii ocultismului, ermetismului și teozofiei tradiționale. Ediții vechi din Swedenborg, Paracelsius, Cornelius Agrippa, Böhme, Della Riviera, Pernety se aflau alături de operele atribuite lui Pitagora, textele ermetice, colecțiile alchimiștilor celebri, atît în tipăriturile vechi ale lui Salmon și Manget, cît și în ediția modernă a lui Berthelot. Nu lipseau nici cărțile uitate de fiziognomie, astrologie și chiromanție.

Mai tîrziu, cînd am avut prilejul să cercetez pe îndelete rafturile acestea, am descoperit opere extrem de rare, cum era bunăoară De aquae vitae simplici et composito a lui Arnaud de Villeneuve, sau apocrifele[2] creștine, de pildă acel Adam și Eva, pe urmele căruia umblase atîta timp Strindberg. S-ar fi spus că un gînd sigur și o țintă precisă îndemnaseră pe d-rul Zerlendi la adunarea acestei biblioteci oculte. După cum mi-am dat seama treptat, nu lipsea nici un autor important, nici o carte de seamă. Fără îndoială că doctorul nu urmărise numai o informație de mîntuială, ca să-și asimileze punctele esențiale ale doctrinei și terminologia ocultistă, pentru a putea vorbi cu oarecare competență în biografia lui Honigberger, pe care o pregătea. Cărțile lui îmi dovedeau că voise el însuși să se convingă de adevărul păstrat atît de bine ascuns în tradiția ermetică. Altminteri, ar fi fost inutil să cetească pe Agrippa von Nettesheim și Bibliotheca Chemica Curiosa.

Și tocmai acest viu interes al doctorului pentru ocultism, la care se adăuga pasiunea lui pentru filozofia indiană și îndeosebi pentru școlile secrete din India, mă făcuseră extrem de curios. Mai ales că d-na Zerlendi lăsase să se înțeleagă că această nouă și ultimă pasiune a soțului ei se dezlănțuise în urma vizitei sale la Iași.

— Probabil că nu s-a mărginit