– Nu te-a rănit prea... tare, zise Arya.

Ridică sabia de unde căzuse şi se aplecă asupra lui, ţinând-o cu ambele mâini. Jeffrey scăpă un scâncet speriat când privi spre ea.

– Nu, făcu el, nu mă lovi. Am să te spun mamei.

– Să-l laşi în pace! strigă Sansa surorii sale.

Arya se răsuci şi ridică sabia în aer, antrenând întregul său trup în mişcare. Oţelul albastru străluci în soare când sabia zbură spre râu. Lovi apa şi dispăru cu un plesnet sec. Jeffrey gemu. Arya alergă la calul ei, cu Nymeria gonind pe urmele sale.

După ce dispărură, Sansa se duse la Jeffrey. El închisese ochii de durere, iar respiraţia îi era întretăiată. Sansa îngenunche lângă el.

– Jeffrey, suspină ea. Oh, uite ce ţi-au făcut, ce ţi-au făcut! Bietul meu prinţ. Nu te teme. Mă duc până la avanpost şi aduc ajutoare. Întinse mâna şi-i pieptănă spre spate părul blond şi moale.

Ochii lui se deschiseră brusc şi o priviră, dar în ei nu mai exista decât ură, nimic altceva decât ură.

– Atunci, du-te! îi aruncă el. Şi nu mă atinge!

EDDARD

– A găsit-o, stăpâne.

Ned se ridică în grabă.

– Oamenii noştri sau ai lui Lannister?

– A fost Jory, răspunse administratorul său, Vayon Poole. E nevătămată.

– Mulţumesc zeilor, zise Ned. Oamenii săi o căutau pe Arya de patru zile, însă cei ai reginei o căutau şi ei. Unde-i? Spune-i lui Jory să o aducă aici numaidecât.

– Îmi pare rău, stăpâne, spuse Poole. Gărzile de la porţi erau oamenii lui Lannister şi ei au informat-o pe regină când Jory a adus-o înapoi. A fost dusă direct în faţa regelui...

– Blestemată fie femeia aia! zise Ned, păşind spre uşă. Găsiţi-o pe Sansa şi aduceţi-o în sala de audienţe. S-ar putea să fie nevoie şi de glasul ei.

Coborî treptele din turn cuprins de o furie nebună. Condusese chiar el acţiunea de căutare în primele trei zile şi abia dacă dormise o oră de când dispăruse Arya. În această dimineaţă se trezise atât de copleşit de durere şi oboseală, încât abia dacă se mai putea ţine pe picioare, însă acum îl stârnise furia, umplându-l de energie.

În timp ce traversa curtea castelului îl strigară bărbaţii, însă în graba lui îi ignoră pe toţi. Ar fi putut s-o ia la fugă, însă încă mai era Mâna Regelui şi o Mână trebuie să-şi păstreze demnitatea. Era conştient de toţi ochii fixaţi asupra sa, de mormăitul vocilor care se întrebau ce avea de gând să facă.

Castelul era o fortăreaţă modestă, aflată la o jumătate de zi de mers călare spre sud de Trident. Suita regală trăsese la lordul local, Ser Raymun Darry, în vreme ce căutarea Aryei şi a băiatului de măcelar continua de am-bele părţi ale râului. Nu erau oaspeţi bineveniţi. Ser Raymun trăise în pacea regelui, însă familia sa luptase sub flamura cu dragoni a lui Rhaegar, la Trident, iar trei din fraţii săi mai mari muriseră acolo, un adevăr pe care nici Robert şi nici Ser Raymun nu-l uitaseră. Oamenii regelui, oamenii lui Darry, ai lui Lannister şi Stark se îngrămădeau cu toţii într-un castel prea mic pentru ei, iar tensiunile creşteau încinse şi apăsătoare.

Regele îşi însuşise sala de audienţe a lui Ser Raymun şi acolo îl găsi Ned. Încăperea era aglomerată când năvăli înăuntru. Mult prea aglomerată, se gândi el; dacă ar fi fost doar ei doi, ar fi putut rezolva problema paşnic.

Robert era trântit în scaunul înalt al lui Darry, la ca-patul celălalt al încăperii, cu o faţă opacă şi mohorâtă. Cersei Lannister şi fiul ei îi stăteau alături. Regina îşi pusese mâna pe umărul lui Jeffrey. Bandaje groase din mătase încă îi mai acopereau braţul. Arya se afla în mijlocul încăperii, singură, doar cu Jory Cassel lângă ea, toţi ochii fiind fixaţi asupra ei.

– Arya, o strigă Ned tare.

Se apropie de ea, iar cizmele-i tropăiau pe podeaua de piatră. Când îl văzu, ea ţipă şi începu să plângă. Ned se puse într-un genunchi şi o luă în braţe. Ea tremura.

– Îmi pare rău, se smiorcăi ea, îmi pare rău, îmi pare rău.

– Ştiu, răspunse el. O simţea atât de mică în braţele sale, nu era altceva decât o biată fată. Era greu de crezut că provocase asemenea necazuri. Eşti rănită?

– Nu. Faţa ei era murdară, iar lacrimile îi lăsau dâre rozalii pe obraji. Mi-e cam foame. Am mâncat nişte mure, dar n-am mai găsit nimic altceva.

– Te vom hrăni noi, cât de curând, promise Ned. Se ridică pentru a-l înfrunta pe rege. Ce înseamnă toate astea?

Ochii săi măturară încăperea în căutarea unor feţe prietenoase. Dar în afară de oamenii săi, erau cam puţine. Ser Raymun Darry îşi strunea bine expresivitatea. Lordul Renly afişa un început de surâs care ar fi putut însemna orice, iar bătrânul Ser Barristan era grav; restul erau oamenii lui Lannister şi erau ostili. Singurul lor noroc era că atât Jaime Lannister, cât şi Sandor Clegane lipseau, conducând căutările la nord de Trident.

– De ce nu mi s-a spus că fiica mea a fost găsită? întrebă Ned cu o voce răsunătoare. De ce nu mi-a fost adusă imediat?

Îi vorbise lui Robert, însă îi răspunse Cersei Lannister.

– Cum îndrăzneşti să te adresezi regelui tău în acest fel?

Auzind asta, regele se foi.

– Taci, femeie, o repezi el. Se îndreptă în scaun. Îmi pare rău, Ned. Nu am vrut nici o clipă s-o sperii pe fată. Cel mai bun lucru mi s-a părut aducerea ei aici şi rezolvarea problemei cu cea mai mare rapiditate.

– Şi despre ce problemă este vorba?

Vocea lui Ned răsunase îngheţată. Regina făcu un pas înainte.

– Ştii foarte bine, Stark. Fata asta a ta mi-a atacat fiul. Ea şi băiatul de măcelar. Animalul acela al ei a încercat să-i smulgă un braţ.

– Nu-i adevărat, spuse Arya cu voce tare. L-a muşcat doar, puţin. Fiindcă îl rănea pe Mycah.

– Jeff ne-a povestit ce s-a întâmplat, zise regina. Tu şi cu băiatul de măcelar l-aţi bătut cu beţele, iar tu ţi-ai asmuţit lupul asupra lui.

– Nu aşa a fost, zise Arya, gata să plângă din nou. Ned îşi puse