– Ba aşa! insistă Prinţul Jeffrey. M-au atacat toţi, iar ea a aruncat Colţul Leului în râu!

Ned observă că nu o învrednicise cu nici o privire pe Arya.

– Mincinosule! ţipă ea.

– Tacă-ţi gura! i-o întoarse prinţul.

– Ajunge! tună regele, ridicându-se din scaun, cu o voce încărcată de iritare. Se aşternu liniştea. Acum, copilă, îmi vei povesti ce s-a întâmplat. Spune tot şi spune adevărul. Este o crimă mare să minţi un rege. Apoi se uită spre fiul său. Când ea va termina, va veni rândul tău. Până atunci însă, să-ţi ţii gura.

Când Arya îşi începu istorisirea, Ned auzi uşa deschizându-se în spatele său. Se uită şi-l văzu pe Vayon Poole intrând împreună cu Sansa. Se aşezară în tăcere la capătul sălii pe când Arya vorbea. Când ajunse la partea în care aruncase spada lui Jeffrey în mijlocul Tridentului, Renly Baratheon începu să râdă. Regele se încruntă.

– Ser Barristan, escortează-l pe fratele meu afară din sală înainte să se înece.

Lordul Renly îşi struni hohotele.

– Fratele meu este prea amabil. Pot să găsesc uşa şi singur. Făcu o plecăciune către Jeffrey. Poate că mai târziu ai să-mi explici şi mie cum o fetiţă de nouă ani, de mărimea unui şobolan ud, a reuşit să te dezarmeze cu o mătură şi să-ţi arunce sabia în râu.

Când uşa se închise în urma lui, Ned îl mai auzi spunând: „Colţul Leului!” şi hohotind încă o dată.

Prinţul Jeffrey era palid când îşi începu propria sa versiune, foarte diferită, a evenimentelor. Când fiul său termină, regele se ridică greu din scaunul său, arătând ca un om care ar fi vrut să fie oriunde în altă parte decât aici.

– Şi, pe cele şapte iaduri, ce credeţi că trebuie să fac eu cu toate astea? El spune una, ea spune alta.

– Nu au fost singurii prezenţi, zise Ned. Sansa, vino aici. Ned auzise versiunea ei. Ea ştie adevărul, adăugă el. Spune-ne ce s-a întâmplat.

Fiica sa cea mare păşi înainte cu ezitări. Era îmbrăcată în catifele albastre tivite cu alb şi purta la gât un lanţ de argint. Părul ei roşcat, des, fusese pieptănat până ce ajunsese să lucească. Clipi spre sora sa, apoi spre tânărul prinţ.

– Nu ştiu..., zise ea pe un ton plângăreţ, părând că era gata să o ia la goană. Nu-mi amintesc. Totul s-a întâmplat atât de repede, nu am văzut nimic...

– Ticăloasă ce eşti! strigă Arya. Ţâşni asupra surorii ei ca o săgeată, trântind-o pe Sansa la pământ, începând s-o lovească. Mincinoaso, mincinoaso, mincinoaso!

– Încetează, Arya! strigă Ned. Jory o trase de pe sora ei, dar tot mai lovea. Sansa era palidă şi tremura atunci când Ned o ridică din nou în picioare. Eşti lovită? o întrebă, însă ea se uita spre Arya şi nu părea să-l audă.

– Fata este la fel de sălbatică precum animalul ei murdar, zise Cersei Lannister. Robert, vreau s-o pedepseşti.

– Şapte iaduri, înjură Robert. Cersei, uită-te la ea. E doar un copil. Ce vrei să mă pui să-i fac, s-o biciuiesc pe străzi? La naiba, copiii se mai şi bat. S-a terminat. Nu s-a întâmplat nimic rău.

Regina era furioasă.

– Jeff va rămâne cu cicatricile alea tot restul vieţii sale.

Robert Baratheon privi spre fiul său cel mare.

– N-are decât. Poate că astfel va învăţa o lecţie. Ned, ai grijă ca fiica ta să fie readusă la ordine. Voi face acelaşi lucru şi eu cu fiul meu.

– Bucuros, Maiestatea Voastră, zise Ned cu o mare uşurare.

Robert era pe cale să plece, însă regina nu terminase încă.

– Iar cu lupul străvechi cum rămâne? strigă ea. Ce faci cu animalul care ţi-a nenorocit fiul?

Regele se opri, se întoarse, se încruntă.

– Uitasem de afurisitul de lup.

Ned putea vedea cum Arya se încordase în braţele lui Jory. Acesta vorbi imediat.

– Nu am putut găsi nici o urmă a lupului străvechi, Maiestatea Voastră.

Robert nu părea nefericit.

– Nu? Atunci aşa să fie.

Regina ridică vocea:

– O sută de dragoni de aur pentru cel care-mi aduce pielea lui.

– O blană cam scumpă, mormăi Robert. Nu vreau să am de-a face cu asta, femeie. N-ai decât să-ţi cumperi blănurile cu aurul Lannisterilor.

Regina îl privi cu răceală.

– N-aş fi crezut că eşti aşa de meschin. Regele cu care crezusem că m-am măritat mi-ar fi întins pe pat o blană de lup înainte de apusul soarelui.

Faţa lui Robert se întunecă de furie.

– Ar fi un un truc reuşit, fără nici un lup.

– Avem un lup, zise Cersei Lannister. Vocea îi era foarte calmă, dar în ochii ei verzi licărea triumful. Celorlalţi le trebui puţin până să priceapă sensul vorbelor ei, dar când şi el înţelese, regele dădu iritat din umeri.

– Cum vrei. Să se ocupe Ser Hyn de asta.

– Robert, nu poţi face asta, protestă Ned. Regele nu mai avea dispoziţie pentru alte dispute.

– Destul, Ned, nu mai vreau să aud nimic. Un lup străvechi este un animal sălbatic. Mai devreme sau mai târziu s-ar fi întors împotriva fetei tale în acelaşi mod în care a făcut-o cu fiul meu. Ia-i un câine, va fi mult mai fericită cu el.

Abia atunci Sansa păru să priceapă. Ochii ei erau marcaţi de spaimă când se opriră asupra tatălui ei.

– Nu este vorba de Lady, nu-i aşa? Însă descifra adevărul pe faţa lui. Nu, zise ea. Nu, nu, Lady nu a muşcat pe nimeni, e bună...

– Lady nici nu a fost acolo, strigă Arya furioasă. Lăsaţi-o în pace!

– Opreşte-i, se rugă Sansa, nu-i lăsa s-o facă, te rog, nu a fost Lady, a fost Nymeria. Arya a făcut-o, nu puteţi, nu a fost Lady, nu-i lăsa să-i facă rău lui Lady, va fi un lup bun, promit...

Şi începu să plângă. Tot ce mai putea Ned să facă era să o ia în braţe şi să o ţină aşa în timp ce plângea. Se uită prin încăpere, după Robert. Vechiul său prieten, de care era mai apropiat decât de orice frate.

– Te rog, Robert. Pentru dragostea pe care mi-o porţi. Pentru dragostea pe care i-o porţi surorii mele. Te rog.

Regele privi îndelung spre ei, apoi îşi întoarse privirile spre soţia sa.

– Naiba să te