Ned se ridică, desprinzându-se încet din îmbrăţişarea Sansei. Întreaga oboseală a ultimelor patru zile îi revenise.

– Atunci fă-o chiar tu, Robert, spuse cu un glas rece şi tăios ca oţelul. Cel puţin, ai curajul să o faci chiar tu.

Robert se uită spre Ned cu ochi indiferenţi şi morţi şi plecă fără nici un cuvânt, sunetul paşilor săi căzând cu greutatea plumbului. În sală se pogorî tăcere.

– Unde-i lupul? întrebă Cersei Lannister după ce soţul ei plecă.

Lângă ea, Prinţul Jeffrey zâmbea.

– Bestia este ţinută în lanţ lângă postul de gardă de la poartă, Maiestatea Voastră, răspunse fără nici un chef Ser Barristan Selmy.

– Aduceţi-l pe Hyn Payne.

– Nu, spuse Ned. Jory, du fetele în camerele lor şi adu-mi Gheaţa. Cuvintele-i lăsară pe limbă un gust de fiere, dar se forţă să le spună. Dacă treaba asta trebuie făcută, am s-o fac eu.

Cersei Lannister îl privi bănuitoare.

– Tu, Stark? E vreo păcăleală? De ce ai vrea tu să faci aşa ceva?

Toate privirile erau îndreptate asupra sa, însă a Sansei era cea care durea.

– E din nord. Merită mai mult decât un măcelar. Plecă din încăpere cu ochii arzând şi cu vaietele fiicei sale reverberându-i-se în urechi, şi-l găsi pe puiul de lup acolo unde era legat. Ned stătu cu el o vreme.

– Lady, zise el, încercându-i numele. Nu acordase niciodată nici o atenţie numelor pe care copiii le găsiseră, dar uitându-se acum la ea ştiu că Sansa alesese bine. Era cel mai mic dintre pui, cel mai frumos, cel mai blând şi mai de încredere. Lady îl privi cu ochii ei aurii, strălucitori, iar el îi zburli blana deasă şi cenuşie.

Nu peste mult timp, Jory îi aduse Gheaţa. După ce se termină totul, Ned spuse:

– Alege patru oameni care să-i ducă trupul în nord. Îngropaţi-o la Winterfell.

– Chiar acolo? zise Jory uluit.

– Chiar acolo, afirmă Ned. Femeia Lannister nu va avea niciodată această blană.

Mergea înapoi spre turn, să se predea, în cele din urmă, somnului, când Sandor Clegane şi călăreţii lui năvăliră duduind pe poarta castelului, reveniţi de la vânătoarea lor. Pe spinarea armăsarului său atârna ceva, o formă greoaie, învelită într-o mantie însângerată.

– Nici o urmă de fiica ta, Mână, se răsti Câinele, însă ziua nu a fost cu totul irosită. L-am prins pe micul ei favorit.

Se întinse spre spate şi azvârli povara jos, care căzu bufnind în faţa lui Ned. Aplecându-se, Ned trase mantia, împovărat de cuvintele pe care va trebui să i le spună Aryei, dar se dovedi că nu era Nymeria. Era cadavrul băiatului de măcelar, Mycah, mânjit cu sânge uscat. Fusese tăiat aproape în două, de la umăr până la şold, cu o lovitură îngrozitoare, data de sus.

– L-aţi hăcuit, zise Ned.

Ochii Câinelui părură să lucească prin oţelul coifului cu acel hidos cap de câine.

– A fugit. Privi direct spre faţa lui Ned. Dar nu foarte repede.

BRAN

I se părea că fusese tot în cădere vreme de ani de zile.

Zboară, şopti o voce în beznă, însă Bran nu ştia cum să zboare, aşa că tot ce putea face era să cadă. Maester Luwin făcuse un băieţel din lut, îl copsese în cuptor până ce ajunse tare şi casant, îl îmbrăcase în hainele lui Bran şi-l azvârlise de pe acoperiş. Bran îşi amintea cum se spulberase.

– Dar eu nu cad niciodată, zise el căzând.

Pământul era atât de departe sub el, încât aproape că nici nu-l distingea prin ceţurile cenuşii care se învolburau în jurul său, însă putea simţi cât de repede cădea şi ştia ce-l aştepta acolo, jos. Nici chiar în vise nu puteai cădea pentru veşnicie. S-ar fi trezit cu o clipă înainte de a atinge pământul, ştia. Te trezeai întotdeauna cu o clipă înainte de a atinge pământul.

Şi daca nu? întrebă vocea.

Pământul era acum mai aproape, dar încă foarte departe, la o mie de kilometri distanţă, dar mai aproape decât fusese până atunci. Era frig aici, în beznă. Nu erau nici soare, nici stele, numai pământul de dedesubt gonind spre el pentru a-l zdrobi, şi ceţurile cenuşii, şi vocea şoptită. Voia să plângă.

Să nu plângi. Zboară.

– Nu pot să zbor, zise Bran. Nu pot, nu pot...

De unde ştii? A i încercat vreodată?

Vocea era ascuţită şi subţire. Bran se uită în jur să vadă de unde venea. O cioară plana în spirală, în jos, odată cu el, dar fără să poată fi atinsă, urmându-l în cădere.

– Ajută-mă, spuse el.

Încerc, răspunse cioara. Ia zi, ai adus ceva porumb?

Bran se scotoci prin buzunare, pe când bezna aluneca ameţitoare dincolo de el. Când îşi scoase mâna afară, boabele aurii se împrăştiară în aer printre degetele lui. Cădeau împreună cu el. Cioara se aşeză pe mâna lui şi începu să mănânce.

– Chiar eşti o cioară? întrebă Bran.

Tu chiar cazi? îl întrebă cioara.

– E numai un vis, zise Bran.

Chiar aşa?

– Am să mă trezesc când am să mă lovesc de pământ, îi spuse Bran păsării.

Ai să mori când ai să te izbeşti de pământ, zise cioara. Şi îşi văzu mai departe de ciugulit porumbul.

Bran privi în jos. Putea vedea munţii acum, piscurile lor albite de zăpadă şi firişoarele argintii ale râurilor din pădurile întunecate. Închise ochii şi începu să plângă.

Asta nu foloseşte la nimic, spuse cioara. Ţi-am zis, răspunsul este zborul, nu plânsul. Cât de greu poate să fie? Eu o fac. Cioara se înălţă în aer şi bătu din aripi în apropierea mâinii lui Bran.

– Tu ai aripi, îi atrase el atenţia.

Poate că şi tu ai.

Bran îşi pipăi umerii, bâjbâind după pene.

Există diferite feluri de aripi, zise cioara.

Bran se holba la braţele lui, la picioare. Era atât de slab, doar piele întinsă peste oase. Fusese el, întotdeauna, aşa de slab? Încercă să-şi amintească. O faţă înotă în sus spre el, dintre ceţurile cenuşii, strălucind de lumină, aurie.

– Lucrurile pe care le fac pentru dragoste, spuse ea.

Bran urlă.

Cioara se înălţă în aer croncănind.

Nu asta, ţipă spre el. Uită de asta, nu ai nevoie de ea acum, las-o deoparte, abandoneaz-o. Ateriza pe umărul lui Bran şi-l ciuguli, iar faţa aurie, strălucitoare, dispăru.

Bran cădea mai repede decât oricând.