– Ce-mi faci? întrebă el cioara, înlăcrimat.

Te învăţ să zbori.

– Nu pot să zbor!

Zbori chiar acum.

– Cad!

Orice zbor începe cu o cădere, zise cioara. Uită-te în jos.

– Mi-e teamă...

UITĂ-TE ÎN JOS!

Bran privi în jos şi-şi simţi măruntaiele lichefiindu-se. Pământul gonea în sus spre el. Întreaga lume era întinsă sub el, ca o tapiserie în alb, maro şi verde. Putea vedea totul atât de clar, încât, pentru o clipă, uită să-i mai fie frică. Putea vedea întregul domeniu şi pe toţi cei din el.

Văzu Winterfellul aşa cum îl puteau vedea numai vulturii, turnurile înalte părând înghesuite şi pipernicite de aici, de sus, iar zidurile castelului erau ca nişte dungi de noroi. Îl văzu pe Maester Luwin la balconul său, studiind cerul prin tubul de bronz lustruit şi încruntându-se în vreme ce nota ceva într-un catastif. Îl văzu pe fratele său, Robb, mai înalt şi mai puternic decât şi-l amintea, antrenându-se la mânuirea sabiei, cu oţel adevărat în mână. Îl văzu pe Hodor, uriaşul simplu de la grajduri, cărând o nicovală spre fierăria lui Mikken, săltând-o pe umăr la fel de uşor precum alt bărbat ar fi săltat un balot de fân. În inima pădurii zeilor, marele copac alb al inimii se întindea deasupra imaginii sale reflectate în iazul negru, cu frunzele foşnind în vântul rece. Când îl simţi pe Bran privindu-l, îşi ridică ochii dinspre apa liniştită şi se uită spre el cu bună ştiinţă.

Se uită spre răsărit şi văzu o galeră pe Bite, avântându-se prin ape. O văzu pe mama sa, stând singură într-o cabină, privind un cuţit mânjit de sânge aşezat pe o masă în faţa ei, pe când vâslaşii trăgeau la vâsle, şi pe Ser Rodrik aplecat peste o balustradă, tremurând cu fruntea în vânt. În faţa lor se învolbura o furtună, o întunecime vastă străbătută de fulgere, dar, cumva, ei nu o puteau vedea.

Privi spre sud şi văzu şuvoiul imens, verde-albastru, grăbit, al Tridentului. Îşi văzu tatăl pledând în faţa regelui, cu chipul copleşit de durere. O văzu pe Sansa plângând singură în somn, noaptea, şi pe Arya privind în tăcere şi păstrându-şi secretele adânc în inima ei. Erau umbre în jurul lor. Una dintre ele era întunecată precum cenuşa, cu un chip înspăimântător, al unui câine. O alta era înzăuată ca soarele, aurie şi frumoasă. Deasupra lor se înălţa un uriaş într-o armură din piatră, dar când îşi deschise viziera, înăuntru nu se vedea nimic, doar beznă şi sânge gros, întunecat.

Îşi ridică privirile şi văzu până departe pe întinsul mării înguste, până la Oraşele Libere şi marea verde Dothraki şi dincolo de ea, spre Vaes Dothrak, sub muntele său, până la tărâmurile fabuloase ale Mării de Jad, spre Asshai lângă Umbră, acolo unde dragonii se foiau sub răsăritul soarelui.

În cele din urmă, privi spre nord. Văzu Zidul strălucind ca un cristal albastru, şi pe bastardul său frate, Jon, dormind singur într-un pat rece, cu pielea tot mai palidă şi uscată, de parcă amintirea căldurii plecase din el. Şi privi peste Zid, dincolo de pădurile nesfârşite, înveşmântate în zăpadă, dincolo de ţărmul îngheţat şi marile râuri alb-albastre de gheaţă şi dincolo de câmpiile moarte unde nu mai creştea nimic. Privi tot mai la nord şi mai la nord şi apoi izbucni în plâns, înspăimântat, iar căldura lacrimilor sale îi arse obrajii.

Acum ştii, şopti cioara aşezându-i-se pe umăr. Acum ştii de ce trebuie să trăieşti.

– De ce? zise Bran fără să înţeleagă, căzând, căzând.

Pentru că vine iarna.

Bran privi spre cioara de pe umărul său, iar cioara îi întoarse privirea. Avea trei ochi, iar cel de-al treilea era plin de o înţelegere terifiantă. Bran privi în jos. Nu mai era nimic sub el acum, doar zăpadă şi frig şi moarte, un tărâm îngheţat unde turle zimţate de gheaţă alb-albastră aşteptau să-l primească. Se avântară spre el ca nişte lănci. Văzu oasele a mii de alţi visători înfipte în vârfurile lor. Îi era îngrozitor de teamă.

– Poate un bărbat să fie curajos dacă se teme? îşi auzi propria sa voce glăsuind, slabă şi îndepărtată.

Iar glasul tatălui său răspunse:

– Asta este singura dată când un bărbat poate fi curajos.

Acum, Bran, îl îndemnă cioara. Alege. Zbori sau mori.

Moartea se întinse spre el, urlând.

Bran îşi întinse braţele şi zbură.

Aripi nevăzute se adăpară cu vântul, se umplură şi-l traseră în sus. Îngrozitoarele ace de gheaţă se retraseră sub el. Cerul se deschise deasupra lui. Bran plutea. Era mai bine decât la căţărat. Era mai bine decât orice. Lumea se făcu tot mai mică sub el.

– Zbor! ţipă el cu încântare.

Am remarcat, zise cioara cu trei ochi. Se avântă în văzduh, fâlfâind din aripi peste faţa lui, încetinindu-l, orbindu-l. Se clătină în aer când ghearele ciorii îi loviră obrajii. Ciocul ei îl tăia cu ferocitate, iar Bran simţi, dintr-odată, o durere pătrunzătoare în mijlocul frunţii, între ochi.

– Ce faci? strigă el.

Cioara deschise ciocul şi croncăni spre el, un ţipăt ascuţit de frică, iar ceţurile cenuşii se cutremurară şi se învolburară împrejurul său şi se destrămară ca un voal, şi atunci văzu că cioara era în realitate o femeie, o servitoare cu păr lung, negru, şi ştiu că o cunoştea de undeva, din Winterfell, da, asta era, şi-o amintea acum, iar apoi realiză că se afla în Winterfell, într-un pat, într-un pat dintr-o încăpere rece dintr-un. turn înalt, iar femeia cu părul negru scăpă un vas cu apă care se sparse pe podea, iar ea alergă în jos, pe scări, strigând:

– S-a trezit, s-a trezit, s-a trezit!

Bran îşi atinse fruntea, între ochi. Locul unde-l ciocănise cioara încă îl mai ardea, dar nu găsi nimic acolo, nici sânge, nici rană. Se simţea slăbit şi năuc. Încercă să coboare din pat, dar nu se întâmplă nimic.

Atunci, lângă pat, sesiză o mişcare şi ceva i se aşeză cu blândeţe pe picioare. Nu simţi nimic. O pereche de ochi galbeni priveau într-ai lui, strălucind ca soarele. Fereastra era deschisă şi în încăpere era frig, însă căldura care venea dinspre lup îl învăluia ca o baie fierbinte. Era puiul