Când fratele său, Robb, năvăli în încăpere cu respiraţia tăiată de la urcuşul în goană până-n turn, lupul străvechi lingea faţa lui Bran. El îşi ridică ochii, calm.

– Numele lui este Vară, spuse.

CATELYN

– Vom ajunge la Debarcaderul Regelui într-o oră. Catelyn se desprinse de lângă balustradă şi se forţă să zâmbească.

– Vâslaşii tăi au făcut treabă bună, căpitane. Fiecare dintre ei să primească un cerb de argint, ca semn al recunoştinţei mele.

Căpitanul Moreo Tumitis făcu o scurtă plecăciune.

– Sunteţi mult prea generoasă, Lady Stark. Onoarea de a avea la bord o doamnă atât de mândră este singura răsplată de care au ei nevoie.

– Dar vor primi, oricum, şi argintul.

Moreo zâmbi.

– Precum spuneţi. Vorbea fluent în limba comună, păstrând doar un vag accent de Tyroshi. Cutreierase marea îngustă vreme de treizeci de ani, îi spusese el, începând ca vâslaş, cârmaci şi, în cele din urmă, căpitan al propriilor sale galere comerciale. Dansatorul Furtunii era cea de-a patra navă a sa, şi cea mai rapidă, o galeră cu două punţi şi şaizeci de vâslaşi.

Fusese, fără îndoială, cea mai rapidă navă disponibilă în Portul Alb, atunci când Catelyn şi Ser Rodrik Cassel sosiseră după galopul lor neîntrerupt de-a lungul râului. Tyroshienii erau vestiţi pentru avariţia lor, iar Ser Rodrik se tocmise pentru închirierea unei nave de pescuit de la cele Trei Surori, însă Catelyn insistase să ia galera. Fusese foarte bine că ceruse asta. Vântul le fusese potrivnic pe toată durata călătoriei, iar fără vâslaşii galerei încă s-ar mai fi bălăcit dincolo de Degete, în loc să zburde spre Debarcaderul Regelui şi spre sfârşitul călătoriei.

Atât de aproape, se gândi ea. Sub straturile de bandaje, în degetele ei încă mai pulsa durerea, acolo unde muşcase pumnalul. Durerea era povara ei, simţea Catelyn, fiindcă nu putea uita. Nu-şi putea îndoi ultimele două degete de la mâna stângă, iar celelalte nu vor mai avea niciodată dexteritate. Totuşi, era un preţ mic pentru salvarea vieţii lui Bran.

Ser Rodrik alesese acel moment pentru a-şi face apariţia pe punte.

– Bunul meu prieten, spuse Moreo în barba lui verde, bifurcată. Tyroshienilor le plăceau culorile vii, chiar şi în părul facial. E aşa de grozav să văd că arăţi mai bine.

– Da, fu de acord Ser Rodrik. N-am vrut să mor în ultimele două zile. Se înclină spre Catelyn. Doamna mea.

Arăta mai bine. Cu doar o idee mai slab decât fusese când plecaseră din Portul Alb, şi îşi revenise destul de bine. Vântul puternic de pe Bite şi asprimea mării înguste îi fuseseră potrivnice, şi aproape că fusese azvârlit peste bord când furtuna îi lovise pe neaşteptate, lângă ţărmul Pietrei Dragonului; totuşi, cumva, reuşise să se agate de o frânghie până când trei dintre oamenii lui Moreo izbutiseră să-l salveze şi să-l ducă în siguranţă sub punţi.

– Căpitanul tocmai mi-a spus că voiajul nostru este aproape de sfârşit.

Ser Rodrik izbuti să încropească un zâmbet strâmb.

– Aşa de repede? Arăta ciudat fără măreţii lui favoriţi colilii; părea mai mic, mai puţin aprig şi cu zece ani mai bătrân. Totuşi, la Bite păruse înţelept să se lase pe mâna bărbierului, după ce favoriţii lui se murdăriseră iremediabil, pentru a treia oară, după ce se aplecase peste bord şi vomitase sub vântul sălbatic.

– Vă las să discutaţi, zise căpitanul Moreo, care se înclină şi-i părăsi.

Galera plutea deasupra apelor ca un bondar, vâslele ei ridicându-se şi coborând într-o sincronizare perfectă. Ser Rodrik se ţinu de balustradă şi privi spre ţărmul pe lângă care treceau.

– N-am fost cel mai de nădejde dintre păzitori.

Catelyn îi atinse braţul.

– Suntem aici, Ser Rodrik, în siguranţă. Asta-i tot ce contează. Mâna ei bâjbâi pe sub mantie, cu degetele rigide şi nervoase. Pumnalul era încă la şoldul ei. Descoperise că avea nevoie să-l atingă din când în când, ca să se îmbărbăteze. Acum trebuie să ajungem la maestrul armurier al regelui şi să ne rugăm să fie de încredere.

– Ser Aron Santagar este un bărbat încrezut, dar cinstit. Mâna lui Ser Rodrik urcă spre faţă spre a-şi mângâia favoriţii şi descoperi, din nou, că nu-i mai avea. S-ar putea să ştie de pumnal, da... Însă, doamna mea, în momentul când vom coborî pe ţărm vom fi în primejdie. Şi mai sunt unii la curte care vă cunosc din vedere.

Buzele lui Catelyn se strânseră tot mai tare.

– Degeţelul, murmură ea.

Chipul lui i se arătă înaintea ochilor; un chip de băiat, deşi nu mai era de mult un băiat. Tatăl lui murise cu câţiva ani mai înainte, aşa că acum era Lord Baelish, dar tot îi mai spuneau Degeţel. Fratele ei, Edmure, îi dăduse porecla cu mult timp în urmă, la Riverrun. Familia lui, de origine modestă, se afla pe cel mai mic dintre Degete, iar Petyr fusese cam pricăjit şi pirpiriu pentru vârsta lui.

Ser Rodrik îşi drese glasul.

– Odată, Lordul Baelish, hmm...Rămase pe gânduri în căutarea cuvântului potrivit.

Catelyn nu mai avea nevoie de delicateţuri.

– A fost păzitorul tatălui meu. Am crescut împreună la Riverrun. Îl priveam ca pe un frate, însă simţămintele lui pentru mine erau... mai mult decât frăţeşti. Când s-a anunţat că mă voi căsători cu Brandon Stark, Petyr a lansat o provocare la duel pentru mâna mea. A fost o sminteală. Brandon avea douăzeci de ani, iar Petyr abia dacă trecuse de cincisprezece. A trebuit să-l implor pe Brandon să-i cruţe viaţa. I-a lăsat o cicatrice. După aceea, tata a scăpat de el. Nu l-am mai văzut de atunci. Îşi ridică faţa în bătaia vântului, de parcă acesta i-ar fi putut spulbera amintirile. Mi-a scris de la Riverrun, după ce Brandon a fost ucis, dar am ars scrisoarea fără s-o fi citit. Atunci ştiam, deja, că Ned se va căsători cu mine în locul fratelui său.

Mâna lui Ser Rodrik se ridică din nou spre favoriţii dispăruţi.

– Degeţel este acum în consiliul mic.

– Ştiam că se va ridica mult, zise Catelyn. A fost întotdeauna deştept, chiar şi ca băietan, dar una este să fii deştept