Departe, deasupra lor, oamenii din postul de observaţie strigară ceva. Căpitanul Moreo traversă puntea în grabă, dând ordine, şi toţi cei din jurul lor se apucară de treabă cu frenezie când Debarcaderul Regelui li se înfăţişă vederii printre cele trei dealuri înalte ale sale.

În urmă cu trei sute de ani, ştia Catelyn, dealurile acelea fuseseră acoperite de păduri şi acolo trăia doar o mână de pescari, pe ţărmul de nord al Grăbitei Ape-Negre, acolo unde râul adânc şi furios se vărsa în mare. Apoi Aegon Cuceritorul venise pe mare de la Piatra Dragonului. Aici acostase armata sa, iar pe cel mai înalt dintre dealuri ridicase prima redută rudimentară, din lemn şi pământ.

Acum, oraşul acoperea ţărmul cât se vedea cu ochii; conace şi arbori şi grânare, depozite din piatră şi hanuri din buşteni şi staluri pentru neguţători, taverne şi cimitire şi bordeluri, toate înghesuite una în alta. Putea auzi zarva din piaţa de peşte, chiar şi de la distanţa asta. Printre clădiri se aflau drumuri late, străjuite de arbori, străduţe mici şi întortocheate şi alei atât de înguste, încât doi oameni nu ar fi putut merge unul lângă altul. Dealul Visenyei era dominat de Marele Templu al lui Baelor, cu cele şapte turnuri de cristal. Dincolo de oraş, pe dealul Rhaenys, se înălţau zidurile înnegrite ale Puţului Dragonului, prăbuşit în ruine, cu porţile sale de bronz închise de mai bine de un veac. Strada Surorilor se întindea între ele, dreaptă ca o săgeată. Zidul oraşului se ridica la distanţă, înalt şi solid.

O sută de docuri se aliniau la ţărm, iar portul era plin de ambarcaţiuni. Nave de pescuit în larg şi cele de râu soseau şi plecau, barcagiii cutreierau în sus şi-n jos pe Grăbita Apă-Neagră, galerele comerciale descărcau mărfuri din Braavos şi Pentos şi Lys. Catelyn trase cu ochiul spre barja reginei, ancorată lângă o balenieră pântecoasă, venită de la Portul Ibben, în timp ce în amonte o duzină de nave de război, aurite şi zvelte, stăteau în docurile lor, cu pânzele strânse.

Iar peste toate astea, privind cu încruntare de pe dealul lui Aegon, se înălţa Fortăreaţa Roşie; şapte turnuri uriaşe, cilindrice, cu metereze de fier, o fortăreaţă imensă şi mohorâtă, cu încăperi boltite şi poduri acoperite, cazărmi şi tainiţe şi hambare, ziduri masive împânzite cu posturi pentru arcaşi, toate construite din piatră albicioasă. Aegon Cuceritorul pusese să fie ridicată fortăreaţa. Fiul său, Maegor cel Crud, o văzuse terminată. După aceea, îi ucisese pe toţi pietrarii, tâmplarii şi constructorii care lucraseră la ea. Numai cei din sânge de dragon vor şti secretele fortăreţei construite de Stăpânii Dragonilor, jurase el.

Totuşi, acum flamurile care fâlfâiau pe metereze erau aurii, nu negre, şi acolo unde dragonul cu trei capete suflase foc, se fălea azi cerbul încoronat al Casei Baratheon.

O corabie de agrement, cu catarge înalte, din Insulele Verii, ieşea din port, pânzele sale albe umflându-se de vânt. Dansatorul Furtunii trecu de ea, îndreptându-se spre ţărm.

– Doamna mea, zise Ser Rodrik. Cât am zăcut la pat m-am gândit cum ar fi mai bine să procedăm. Nu trebuie să intraţi în castel. Am să mă duc eu şi am să-l aduc pe Ser Aron la dumneavoastră, într-un loc sigur.

Ea îl cercetă pe bătrânul cavaler pe când galera se apropia de un debarcader. Moreo striga ordine în Valyriana vulgară a Oraşelor Libere.

– Ai risca la fel de mult ca mine. Ser Rodrik zâmbi.

– Nu cred. Mi-am privit oglindirea în apă, mai devreme, şi abia dacă m-am mai recunoscut. Mama mea a fost ultima persoană care m-a văzut fără perciuni, iar ea e moartă de patruzeci de ani. Cred că sunt suficient de în siguranţă, doamna mea.

Moreo răcni o comandă. Toate ca una, şaizeci de vâsle se ridicară din apă, apoi schimbară sensul bătăii. Galera încetini. Un alt răcnet. Vâslele se traseră înapoi în interiorul galerei. Când se proptiră de doc, marinarii Tyroshi săriră să o lege. Moreo se apropie, tot numai un zâmbet.

– Debarcaderul Regelui, doamna mea, aşa cum aţi cerut, şi niciodată nu a făcut vreo navă o traversare mai rapidă şi mai sigură ca asta. Aveţi nevoie de ajutor ca să vă transportaţi lucrurile la castel?

– Nu vom merge la castel. Ne puteţi recomanda un han, un loc curat şi confortabil şi nu prea departe de râu?

Tyroshianul îşi mângâie barba bifurcată.

– De fapt, da. Cunosc mai multe care s-ar putea să servească nevoilor dumneavoastră. Totuşi, dacă-mi este permis să fiu atât de direct, ar mai fi chestiunea plăţii celeilalte jumătăţi din suma asupra căreia am convenit. Şi desigur, argintii suplimentari pe care aţi fost atât de buna să-i promiteţi. Cred că erau şaizeci de cerbi.

– Pentru vâslaşi, îi aminti Catelyn.

– Oh, desigur, zise Moreo. Deşi, poate ar trebui să-i păstrez eu pentru ei până ce ne vom întoarce la Tyrosh. Pentru binele soţiilor şi copiilor lor. Dacă le daţi acum argintii, doamna mea, îi vor juca la zaruri sau îi vor cheltui pentru plăceri de o noapte.

– Sunt lucruri şi mai rele pe care poţi să-ţi cheltuieşti banii, interveni Ser Rodrik. Vine iarna.

– Un bărbat trebuie să decidă singur, spuse Catelyn, Au meritat argintii. Cum şi-i vor cheltui nu mai este treaba mea.

– Cum spuneţi, doamna mea, răspunse Moreo, înclinându-se şi zâmbind.

Ca să fie sigură, Catelyn îi plăti chiar ea pe vâslaşi, câte un cerb de fiecare şi câte un ban de aramă pentru cei care-i cărară cuferele până pe dealul Visenyei, la hanul recomandat de Moreo. Era o clădire veche şi părăginită, pe aleea Eel. Proprietara lui era o baborniţă acrită, cu un ochi saşiu, care-i privi bănuitoare şi muşcă moneda oferită de Catelyn, pentru a se asigura că nu era falsă. Camerele erau mari şi aerisite, iar Moreo jurase că tocana ei de peşte era cea mai bună din toate cele Şapte Regate. Dar mai presus de tot, nu o interesa cum îi chema.

– Cred că cel mai bine ar fi să vă ţineţi departe de sala de mese, zise Ser Rodrik. Chiar şi într-un loc ca acesta, niciodată nu se