ştie cine trage cu ochiul. Purta o cămaşă de zale, pumnal şi o sabie lungă sub mantia închisă la culoare, cu o glugă cu care-şi putea acoperi capul. Mă voi întoarce înainte de venirea nopţii, cu Ser Aron, promise el. Acum, odihniţi-vă, doamna mea.

Catelyn era obosită. Călătoria fusese lungă şi istovitoare, iar ea nu mai era atât de tânără pe cât fusese. Ferestrele dădeau spre alee şi spre acoperişurile caselor, cu o privelişte spre Apa-Neagră de dincolo. Îl urmări pe Ser Rodrik plecând, păşind întins pe străzile aglomerate, până ce-l pierdu din vedere, apoi se decise să-i urmeze sfatul. Salteaua patului era umplută cu paie în loc de puf, dar nu avu nici un fel de greutăţi în a adormi.

Se trezi din cauza bătăilor în uşă.

Catelyn se ridică brusc. Afară, acoperişurile Debarcaderului Regelui erau roşii în lumina soarelui la apus. Dormise mai mult decât intenţionase. Un pumn bătu din nou în uşă, iar o voce strigă:

– În numele regelui, deschide!

– Un moment, făcu ea.

Se înveli în mantie. Pumnalul zăcea pe masa de lângă pat. Îl înşfacă înainte de a trage zăvorul uşii grele de lemn. Bărbaţii care năvăliră în încăpere purtau zale negre şi mantiile aurii ale Gărzii Oraşului. Liderul lor zâmbi la vederea pumnalului din mâna ei.

– Nu aveţi nevoie de el, doamna mea. Suntem aici pentru a vă escorta la castel.

– Prin a cui autoritate?

Îi arătă panglica, iar Catelyn simţi cum respiraţia i se opreşte în gât. Sigiliul înfăţişa o mierlă, în ceară cenuşie.

– Petyr, spuse ea.

Aşa de repede! Ceva trebuie că se întâmplase cu Ser Rodrik. Privi spre comandantul gărzii.

– Ştiţi cine sunt eu?

– Nu, doamnă, răspunse el. Al meu Lord Degeţel mi-a spus doar să vă aduc la el şi să am grijă să fiţi bine tratată.

Catelyn dădu din cap.

– Trebuie să aşteptaţi afară până ce mă îmbrac.

Îşi spălă mâinile în vasul cu apă şi le înveli în fese curate. Degetele ei erau ţepene şi neîndemânatice când trebui să-şi lege corsajul şi să-şi înnoade în jurul gâtului capetele unei mantii maro. Cum putuse afla Degeţel că era aici? Ser Rodrik nu i-ar fi spus niciodată. Indiferent cât era de bătrân, era încăpăţânat şi devotat până la moarte. Să fi ajuns ei prea târziu, după ce Lannisterii sosiseră deja la Debarcaderul Regelui? Nu, dacă s-ar fi întâmplat asta, Ned ar fi şi el aici, şi în mod sigur ar fi venit la ea. Cum, deci?...

Apoi se gândi la Moreo. Tyroshianul ştia cine erau şi unde trăseseră, blestematul. Spera ca măcar să fi obţinut un preţ bun pentru informaţiile lui.

Aduseseră un cal pentru ea. Când o luară din loc, lămpile începuseră să fie aprinse pe străzi, iar Catelyn simţea toţi ochii oraşului aţintiţi asupra ei pe când călărea înconjurată de gărzi în mantiile lor aurite. Când ajunseră la Fortăreaţa Roşie, podul era coborât, iar porţile mari închise pentru noapte, însă ferestrele castelului erau înviorate de lumini pâlpâitoare. Străjerii descălecară în afara zidurilor şi o escortară printr-o uşă secretă, îngustă, apoi pe scările nesfârşite spre unul dintre turnuri.

Era singur în încăpere, aşezat la o masă grea, din lemn, cu o lampă cu ulei lângă el şi scria. Când o conduseră înăuntru, el lăsă tocul jos şi privi spre ea.

– Cat, zise el încet.

– De ce am fost adusă aici în felul acesta? El se ridică şi făcu un gest brusc spre gardă.

– Plecaţi! Bărbaţii plecară. Cred că nu ai fost bruscată, nu? zise el după ce rămaseră singuri. Am dat instrucţiuni precise. Îi observă bandajele. Mâinile tale...

Catelyn ignoră întrebarea subînţeleasă.

– Nu sunt obişnuită să fiu chemată ca o servitoare, spuse ea cu răceală. Când erai mic, ştiai ce înseamnă curtoazia.

– Te-am supărat, doamna mea. Nu am avut niciodată intenţia asta.

Părea cuprins de remuşcări. Lui Catelyn asta-i readuse amintiri cât se poate de vii. Fusese un copil viclean, dar după isprăvile sale, întotdeauna părea spăşit; ăsta era talentul său. Anii nu-l schimbaseră prea mult. Petyr fusese un băiat pricăjit şi devenise un bărbat mic de statură, cu o palmă, două, mai scund decât Catelyn, zvelt şi agil, cu trăsăturile ascuţite pe care şi le amintea şi cu aceiaşi ochi verzi, veseli. Acum purta o barbă mică, ascuţită, şi avea şuviţe argintii în părul negru, deşi nu împlinise încă treizeci de ani. Toate se potriveau cu mierla argintie care îi împodobea mantia. Întotdeauna, chiar copil fiind, îi plăcuse argintul.

– De unde ai aflat că sunt în oraş? îl întrebă ea.

– Lordul Varys ştie tot, zise Petyr cu un zâmbet viclean. Ni se va alătura nu peste mult timp, dar am vrut să te văd întâi eu singur. A trecut mult de atunci, Cat. Câţi ani?

Catelyn nu dădu atenţie acestei familiarităţi. Erau întrebări mult mai importante de pus.

– Deci Păianjenul Regelui a fost cel care m-a găsit!

Degeţel tresări.

– Nu trebuie să-i spui aşa. E foarte sensibil. Îmi închipui că aşa se întâmplă când eşti eunuc. În oraş nu se petrece nimic fără ca Varys să ştie. Uneori, ştie chiar înainte să se petreacă ceva. Are informatori peste tot. Păsărelele lui, cum le spune el. Una dintre aceste păsărele a auzit de vizita ta. Din fericire, Varys a venit prima dată la mine.

– De ce la tine?

El dădu din umeri.

– De ce nu? Eu sunt trezorierul şi sfetnicul personal al regelui. Selmy şi Lord Renly au plecat în nord, să se întâlnească cu Robert, Lordul Stannis e la Piatra Dragonului, iar aici am rămas numai Maester Pycelle şi cu mine. Eram omul cel mai potrivit. Am fost prieten cu sora ta, Lysa, Varys ştie şi asta.

– Ştie şi despre...

– Lordul Varys ştie tot... În afară de motivul pentru care te afli aici. Îşi ridică o sprânceană. De ce eşti aici?

– Unei soţii i se permite să-i fie dor de soţul ei, iar dacă o mamă are trebuinţă ca fiica să-i fie aproape, cine i-ar putea spune nu?

Degeţel râse.

– Oh, foarte bine, doamna mea, dar, te rog, nu te aştepta să cred asta. Te cunosc prea bine. Deci, care erau vorbele familiei Tully?

Îşi simţea gâtul uscat.

– Familie, Datorie, Onoare, recită ea încordată.

– Familie, Datorie,