compromis, prin afaceri veroase prin contracte scandaloase, partidul, denunţându-l în fiecare zi, ca miliardar din furturi şi prevaricator, sau ca asasin al aviatorilor, încât toţi îi cereau capul în partid, ca pe al lui Moţoc; dar îl înfăţişase pe omul acesta, care înainte de război trecea drept un om „şarmant” şi spiritual, drept idiot, pur şi simplu, chiar puhav, respingător… Am încercat să arăt, şi uneori am izbutit, celor cu care am discutat, că nu e adevărată legenda afacerilor fabuloase a acestui om… Ceea ce n-am izbutit însă niciodată a fost să mai creadă cineva că Nae Gheorghidiu e inteligent şi spiritual.

  Şi totuşi, dovadă că e inteligent e faptul că şi-a dat seama de cauza răului şi a găsit leacul. Trei săptămâni după campania cu accent feroce a Veacului, şi numele lui, nici în vreo aluzie măcar, nu mai exista în gazeta care-l terfelise atâta14.

  Încălzit, clocotitor, cu un soi de răutate, în expresie, Ladima ataca acum întreaga clasă conducătoare… În gazetă singur Mateevici publica articole de laudă, şi acelea priveau întotdeauna, fireşte, simpatiile şi aranjamentele lui Nae. De asemenea, Mateevici mai ataca, tot fără semnătură, evident, căci gira Ladima, pe toţi conducătorii tineretului. Erau loviţi cu câinoşie, urmăriţi personal, unii cu adevărat desfiinţaţi… Veacul semăna teroare, mai ales – ceea ce m-a surprins mult – în partidul liberal… La club, la consfătuiri, Nae Gheorghidiu era acum temut şi ascultat… Mai ales că tot obţinuse din partea lui Ladima făgăduiala că nu va ataca personal familia Brătianu (pretexta o îndatorire sentimentală din vremea războiului) şi nici partidul însuşi (care făcuse Unirea etc.). Căci aceste atacuri, se ştia, erau singurele pe care nu le iertau niciodată Brătienii15.

  Succesul cel mai neaşteptat a fost poate cel de ordin material… Veacul atingea, după nouă luni, tirajul excepţional de 14 mii de exemplare. Presupunând că aveau să se încaseze toţi banii, era limpede că foaia, nu numai că nu era o sarcină, dar aducea oarecare câştig, mic, ce-i drept. De altfel, era făcut şi cu o cruntă economie. Faptul că Ladima era absolut invulnerabil – şi se făcuse investigaţii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viaţa – făcea posibilă orice campanie. De el nu se putea agăţa nimeni… Nu i se putea riposta cu violenţă personală, penibilă aproape, cu care ataca el.

  Nae Gheorghidiu, miercurea seara, când mânca la noi acasă, surâdea cu fălcile rase şi căzute, de copoi bătrân: „Să ştii că-l fac om pe ăsta… Îmi place… Unde naiba l-ai găsit, Lumânărarule? Uite, îţi dau cuvântul meu că-l fac om.” Când Nae Gheorghidiu spunea: „Îl fac om”, punea în asta un fel de religiozitate înduioşată, sinceră, ceva care venea dintr-un trecut îndelungat, că mă întrebam la urma urmelor, impresionat: „Oare Ladima nu e într-adevăr om?”16.

  Pot să spun că în zilele acestea am văzut încă o trăsătură de caracter a lui Nae Gheorghidiu, care m-a impresionat… Veacul ducea o campanie de ecouri şi guerilla mai ales împotriva unuia dintre fruntaşii liberali, Anibal Dimescu, cel care trecea drept unul dintre conducătorii spirituali ai tineretului şi care obţinuse remanierea lui Gheorghidiu… Erau mai mult note de ironie şi compromitere politică, fără vreo accentuare morală, căci Dimescu părea inatacabil mai serios. Se vede că vreun duşman, probabil chiar din cercul familiei, în sfârşit cineva care nu avea curajul să atace pe faţă, dar îl ura atât de mult, încât ar fi vrut să-l vadă prăbuşit, chiar fără ca măcar să ţie să se ştie că de la el îi vine, a trimis la redacţie un dosar, a cărui publicare scotea pe acest fruntaş nu numai din viaţa politică, ci şi din cea publică… Până în cele din urmă, am ajuns la convingerea că a fost trimis de o femeie, care n-a ţinut să păstreze, pentru folos personal, un asemenea document. Pagina era gata aproape culeasă, cu clişee fotografice şi facsimile care ar fi produs senzaţie. Ladima, care se înverşuna uşor când nu-şi vedea victimele în faţă, aşezase totul cât mai expresiv. Nu ştiu dacă Gheorghidiu a aflat întâmplător, sau i-a spus Mateevici de acest chilipir polemic, destul că, dând un telefon acasă la noi, a cerut ca tata să se ducă neîntârziat la redacţie şi să scoată pagina cu fruntaşul liberal. S-o aducă la noi, unde avea să vie şi el. A cerut, frământat de gânduri, cu un zor nervos, şi dosarul şi corectura foii. Le-a examinat îndelung… Pe urmă a împachetat-o frumos şi a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe cel ameninţat. Eram şi eu acasă… „Alo… Domnul Anibal Dimescu?… Foarte bine… Aci, Nae Gheorghidiu…” Nu pot să ştiu ce mutră a făcut celălalt, dar cel de lângă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii verzi, stinşi totdeauna, îi avea acum ficşi, îşi absorbea buzele… M-a uimit ce palid devenise. I se vedeau, mai puţine, dar clare ca o stropeală roşie, păienjenişurile vaselor sângerii din obrajii căzuţi, din spinarea nasului poros şi coroiat. Şedea în fotoliul larg, de piele neagră burducată, împărţit în romburi molâi de uzură. Avea emoţia unui debutant… Dar, făcând o sforţare de bolnav cu voinţă, a vorbit cu un aer de familiaritate, de indiferenţă şi bunăvoinţă de neaşteptat: „Uite ce e, dragă, una din gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviinţe la adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife…” Şi se strâmba ţuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tuşit puţin, hm… hm!… „Întâmplător am aflat, din fericire la timp, şi sunt bucuros că am avut atâta trecere ca să împiedic apariţia… Îţi trimit foaia, în corectură, ca să vezi despre ce e vorba şi eventual să iei măsuri… Pretinsele documente eu nu le-am văzut.” Cred că omul nevăzut de la capătul firului a leşinat, după ce a bâlbâit câteva vorbe amărâte, la care Nae Gheorghidiu a mai adăugat: „Ţi-am telefonat ca să fii acasă şi să primeşti personal corectura, să nu cadă, cine ştie, în mâinile cuiva. La revedere, la revedere.”