Pe urmă a rămas o jumătate de oră în fotoliu, emoţionat, în lumina verde-gălbuie a abajurului, fumând ţigară după ţigară, fără să ştie că mama i-a dat bună ziua. Abia târziu a văzut-o, i-a spus cald, mulţumit, cu o voie bună obosită după atâta emoţie: „Ce mai faci, spălăcito?” şi a primit invitaţia la masă, căci la el acasă erau obişnuiţi să nu-l aştepte. Tata a chemat un servitor, pe care l-a trimis cu corectura. Gheorghidiu a luat apoi dosarul, l-a băgat în servietă la el. La masă a fost drăguţ cu toată lumea, parcă mereu înduioşat, liniştit, radios. Au devenit de atunci, el şi Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni… Nae Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecţiune pentru celălalt… I se părea acum, nu ştiu cum, mai uman prin greşeala lui, mai aproape de sufletul lui, şi-l iubea. A început să-i laude calităţile politice cu o ostentaţie exagerată. Au fost mai târziu mereu alături, mai pe toate chestiunile.

  Uşa se deschide larg… Şi Emilia apare din nou cu o tavă pirogravată, şi pe ea o linguriţă de dulceaţă şi cafea. Mi-e o silă cleioasă.

  — Valeria spune că ţi-o fi sete… Cu căldura asta… Întreb cu jumătate voce:

  — Croitoreasa, vară-ta, a plecat?

  — Nu, mai avem puţin.

  Sunt stânjenit de parcă sunt un caz patologic. Alături de mine, în casa asta străină, e o viaţă de familie cotidiană. Mă simt, gol aşa în pat, ridicol.

  — Ascultă, dragă, mi-ai adus cafeaua, aşa prin cameră cu ea? Ştie că sunt aci? Îmi răspunde cu buza de sus în piele scurtă, firesc, ca şi cum ar mânca:

  — Şi dacă ştie?

  — Cum: şi dacă ştie?

  — I-am spus că e un coleg de la teatru cu care repet… Şi că tu acum citeşti până mă întorc. Ce vrei să fie?

  E stupid, dar în definitiv poate să fie şi aşa.

  — Da… Dar atunci închide uşa repede.

  Într-o miercuri seara venisem pentru masa de seară, căci luni, miercuri şi vineri luam seara masa la părinţi; când am văzut din birou, pe fereastră, în lumina felinarului, oprindu-se la poartă Steyrul, lung şi înalt, ca un şlep vechi, cu cioc, ultimul în Bucureşti, cred, al lui Nae Gheorghidiu, şi el apoi a urcat cele câteva trepte, greoi şi cu obrajii căzuţi sub fălcile strânse, cu hainele cu pulpane aşa de lungi, că-l făceau pitic. Când era necăjit, şi era cazul, părea mult mai bătrân. Era afară zloată şi fulguia. S-a oprit obosit în vestibul unde i-a ieşit înainte tata, şi a rămas pe gânduri, cu paltonul pe el, îndelung. Târziu, ca din senin: „Tu nu ştii ce scriu gazetele…?” Şi cum tata, în vestă, după vechiul lui obicei, era nedumerit, i-a întins un ziar independent de seară, cu o notă pe care o găseşti la colecţie, căutând numărul gazetei, nu mai ştiu care dintre cele trei, dar data da, căci era aproape de Sfântul Dumitru, cred 19 sau 20 octombrie. Ţin minte data, pentru că alte întâmplări, mult mai personale, din lunile acestea mi-au rămas limpede în minte şi îmi servesc ca puncte de reper17.

  Îşi sprijinea bărbia în ambii pumni, pe marginea fotoliului.

  — Nu-ţi miroase?

  — Pe cine bănuieşti?… Vreo încercare a gazetei de a stoarce bani.

  — Nota e dinafară… E probabil să fie dată de cineva din partid… Ascultă, Lumânărarule, dacă apar articolele astea o să transpirăm mult, cu tot frigul de afară…

  — Să întrebăm la gazetă?

  — De prisos… Nu e pornită din redacţie, iar ei nu dau amănunte. Au discutat îndelung, şi eu i-am lăsat foarte necăjiţi, căci aveam treabă în camera mea, ca să caut nişte cărţi de mecanică vechi. El a mâncat la noi, iar a doua zi tata era tare mulţumit… Nu ştiu ce au făcut, dar era încântat, căci gazeta de seară într-adevăr n-a mai publicat niciunul din articolele promise „pe mâine”. Nu ştiu însă ce cap au făcut amândoi, unde se vor fi găsit, când au citit, în după-amiaza aceea, gazeta lor proprie.

  Eu am trecut pe la 5 după-amiază pe acasă, ca să aduc mamei nişte cumpărături, şi i-am găsit pe amândoi plimbându-se prin birou de parcă aveau nevralgie. În pagina ultimă a Veacului, un articol tipărit cu litere negre şi dese denunţa „scandalul nemaipomenit al furniturilor de cărbuni pentru Calea Ferată”. Un subtitlu pe trei coloane sporea în tărie: „Statul jefuit cu un miliard anual”.

  Gheorghidiu avea din când în când câte un surâs strepezit, de parcă ar fi mâncat aguridă…

  — Ce-i de făcut?… Şi a ridicat receptorul, căci sunase, cu gândul aiurea. A răspuns ca în treacăt, în locul lui, tata: „Da… Tănase Vasilescu… Da eu…” Tata întreba, cu privirea nedumerită, cine e? Iar eu îl priveam surprins… „Alo… Alo… Cine-i acolo…?” iar după un minut de ascultare, cu fălcile căzute ca la un copoi, de culoarea târâtelor, sec: „Du-te-n (şi aşa mai departe…), înţelegi? Du-te-n…” Şi întorcându-se către noi: Unul care ne felicită pentru „admirabila campanie din Veacul în chestia combustibilului de la Calea Ferată.”

  Tata a întrebat apoi la telefon, probabil pentru a doua oară, dacă a venit la redacţie Ladima… De data asta l-a nimerit şi l-a chemat la noi… A venit într-un palton maron, scorţos, cu fular de casa cu pătrate galbene-roşii. Când a sunat, Nae Gheorghidiu a trecut greoi într-o cameră mai mică, vecină cu biroul, şi a urmărit, fără îndoială, de acolo discuţia. Tata l-a poftit jos, a insistat, când Ladima voia să stea în picioare:

  — Nu, ia te rog loc. Şi apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinţă a fost surprinsă, şi azi a apărut în gazetă un articol, despre care, ce să-ţi spun?… Sunt uimit. Ladima, parcă suflecat, cu buzele strânse şi mustaţa ridicată:

  — Da… Care articol?

  — Cel cu Căile Ferate… Cu furnitura de cărbuni. A precizat de-a dreptul, oarecum bătăios:

  — Eu l-am scris.

  Tata a