— Să ştii că n-ai dreptate… Loveşti prin asta în 15.000 de muncitori şi într-o industrie naţională necesară apărării statului.

  Ladima fierbea.

  — Domnule Vasilescu, e o glumă liberală această industrie necesară statului… Deocamdată văd că, pentru moment, îi e mult mai necesar statul ei decât ea statului… Dacă s-ar arde păcură, dacă s-ar importa chiar cărbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual… Am socotelile în sertar la birou… Acest miliard e băgat în buzunar de câţiva escroci, care constituie un consiliu de administraţie şi clientela lor (preşedinte al consiliului de administraţie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu există stat în lume mai jefuit decât acest stat românesc.

  — Domnule Ladima… Te-nşeli… Te-nşeli grozav. Acolo sunt oameni încercaţi… Cu dragoste de ţară…

  — O dragoste foarte costisitoare… Cunosc oameni care şi-ar iubi ţara şi pentru mai puţin de un miliard… Domnule Vasilescu… Eu nu vă înţeleg… Ceea ce am admirat la dumneavoastră era despărţirea de liberali, căci vă bănuiam dezgustat, fără îndoială, de spiritul lor de jaf în averea statului… Veacul trebuia să fie – aşa am crezut că doriţi – un tranşeu de protestare împotriva unor metode vechi… O tribună pentru promovat tot ce e dorinţă de reînnoire în moravurile noastre politice… Aşa a înţeles şi publicul şi de aceea ne caută şi ne sprijină.

  — Domnule Ladima… Domnule Ladima… Poate că ne-am înţeles greşit. Dar noi nu luăm atitudine nici împotriva lui Ionel Brătianu, nici a lui Vintilă, nici chiar a partidului.

  — Dar parcă e cineva care să vrea asta? Se îndoieşte cineva de cinstea lui Ionel Brătianu sau a lui Vintilă? La urma urmelor nici cu partidul liberii n-am nimic, ca flamură, dar statul lui major e o adunătură de jecmănitori ai statului. De altfel, dacă nu ne înţelegem… E o soluţie foarte simplă… Vă rog să primiţi demisia mea. Şi s-a sculat nervos în picioare, a vrut să facă un gest, pe urmă, prea schematic: Bună ziua. Şi a plecat pur şi simplu. Tata a rămas în fotoliu, cu mâinile moi împreunate pe pântec… Şi-a scos ochelarii şi a început să-i şteargă apoi, nedumerit.

  Despre asta pe mâine.”

  Nae Gheorghidiu a apărut de dincolo, apăsat şi aşa de îngândurat, încât capul îi părea şi mai mare.

  — E nebun… Şi după un răstimp… Pentru el însuşi: E nebun…!

  — Ai văzut?… Pleacă de la gazetă…

  — Cum o să plece? Moare, fără el…

  — Păi atunci?… După cum văd nu e nici un mijloc… Nae Gheorghidiu a fumat pe gânduri, a murmurat apoi, cu mimică şi cu sinceră părerea de rău:

  — Păcat de el… Ce o să facă? Rămâne pe drumuri iar. Şi tot mai întristat: Nu se renunţă aşa uşor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe lună. Pe urmă s-a întors spre mine: Ascultă, Fred, tu eşti prieten cu el, tu ni l-ai adus. Na două mii de lei şi dă-i diseară să mănânce într-o cameră separată la „Chateubriand”, dacă mai e deschis. Am respins fireşte banii.

  — Coane Nae… Lasă banii acum…

  — Nu, ia-i de la mine… E adevărat că trebuia să fie o întâmplare absolut excepţională, ca să dea de la el… Surâd, căci mă simt ca legănat, de nedumerire.

  — Încerc… Numai că o să fie de prisos… E foarte încăpăţânat…

  — Fred, ascultă ce-ţi spun eu… Fă-i binele acesta, dacă ţii la el. Că are talent. Gazeta e bine făcută. Şi, ca în paranteză: E ca vaca nărăvaşă, după ce a umplut şiştarul, dă cu piciorul în el şi-l răstoarnă. Vezi… Începe cu icre negre… Dă-i şi homar, fripturi în sânge şi nu uita şampania. E nedus la dame de multă vreme se pare… Şi scurt: Acolo dă tu de latine, hai.

  N-am avut încotro şi i-am telefonat lui Ladima, întrebându-l dacă vrea să luăm masa împreună… A primit bucuros…

  Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos. Stătea pe gânduri, rezemat de spătar, fuma ţigară după ţigară. Mi-a spus apoi cu o tristeţe care m-a uimit şi m-a acoperit ca un doliu:

  — Dragă domnule Vasilescu… Nu te supăra… Eu sunt un om care scrie… Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.

  Totuşi, în zorii zilei, am obţinut făgăduiala că în chestia aceasta a cărbunilor va amâna campania pentru mai târziu.

  În legătură cu gazda mi s-a întâmplat în zilele acelea o neînţelegere destul de penibilă pentru nervii şi demnitatea mea… Era la vernisajul unei expoziţii colective a unui grup de pictori şi sculptori de avangardă… O expoziţie foarte frecventată, cel puţin la vernisaj, din pricină că era moda de a fi ostenativ, de a fi neapărat îndreptat împotriva cuiva… Ciudat era însă că această expoziţie era îndreptată chiar „împotriva artei” (Jos arta!), mai curând însă împotriva tuturor camarazilor care n-aveau talent, niciunul, pare-se, deloc. Mai venea lume şi din pricină că la vernisaj avea să vorbească un ziarist foarte cunoscut, combativ şi revoluţionar permanent… Cum luasem obiceiul de a vizita expoziţiile de pictură, am venit încă de pe la ora 11. Am găsit-o pe doamna T. Acolo, înconjurată cu grabă şi oarecare emoţie de grupul de expozanţi care făceau şi oficiul de gazde, deşi ei o socoteau oarecum de-a lor. Numai faptul că era ea acolo şi pentru mine sala cartonată devenise nucleul Bucureştilor în ziua aceea. Împiedecat să vorbesc cu ea de atâta timp, simplul fapt de a o vedea şi de a fi în aceeaşi sală îmi dădea un soi de febră interioară. Pentru că era toamnă târzie, deşi vremea era mereu frumoasă, avea un mantou de stofă de culoarea piersicei palide, cu mânecile terminate prin mici manşoane ataşate, de lutru castaniu, aproape negru. Din acelaşi lutru, gulerul înalt,