preocupe de sănătatea lor. Motivul este acelaşi. Sunt ocupaţi şi continuă pe linia asta pentru a evita ceva cu care nu vor să se confrunte. Nu e nevoie să le spună nimeni, în adâncul sufletului ei ştiu. De fapt, dacă le atrageţi atenţia, adesea reacţia lor este de furie sau iritare.

Dacă nu sunt ocupaţi cu munca sau cu copiii, sunt ocupaţi să se uite la televizor, să pescuiască, să joace golf sau să meargă la cumpărături. În adâncul sufletului, ei ştiu că de fapt evită ceva important. Aceasta este forma de lene cea mai des întâlnită. Este o lene manifestată printr-o ocupare excesivă.

Şi care este leacul leneviei? Răspunsul este puţină lăcomie.

Mulţi dintre noi am fost educaţi în ideea că lăcomia sau dorinţa pătimaşă ar fi ceva rău. „Oamenii hrăpăreţi sunt oameni răi”, obişnuia să spună mama mea. Şi totuşi în noi toţi există dorinţa de a avea lucruri frumoase, noi sau de a trăi ceva palpitant. Pentru a stăpâni acest sentiment al dorinţei pătimaşe, părinţii găsesc adesea ca soluţie înăbuşirea dorinţei prin inocularea ideii de vinovăţie.

„Te gândeşti numai la tine. Nu ştii că mai ai şi fraţi şi surori?”, era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai tare mamei să mi le repete. Sau: „Vrei să-ţi cumpăr asta?”, îi plăcea tatei să spună. „Crezi că sunt fabrică de bani? Crezi că banii se găsesc pe stradă? Ştii că noi nu suntem bogaţi.” Nu atât cuvintele, cât tonul lor îmi trezea un sentiment de vinovăţie.

Reversul sentimentului de vinovăţie era: „Mă sacrific ca să-ţi cumpăr asta. Ţi-o cumpăr doar pentru că eu nu am avut norocul ăsta când eram copil.” Am un vecin care deşi este sărac lipit, nu-şi mai poate băga maşina în garaj. Acesta este plin cu jucării pentru copiii lui. Obrăznicăturile astea răsfăţate au obţinut tot ceea ce şi-au dorit. „Nu vreau să trăiască şi ei sentimentul nesatisfacerii dorinţelor”, repeta el zilnic. Nu pusese nimic deoparte pentru anii de facultate ai copiilor sau pentru pensie, dar copiii lui puteau obţine orice jucărie îşi doreau. Recent, tocmai primise o carte de credit prin poştă şi şi-a dus copiii la Las Vegas. „O fac pentru copii”, spuse el scoţând în evidenţă sacrificiul de care dă dovadă. Tatăl cel bogat interzicea expresia „Nu-mi pot permite.”

La mine acasă numai asta auzeam. În schimb, tatăl cel bogat cerea să se pună întrebarea: „Cum mi-aş putea permite asta?” Raţionamentul său era că exprimarea „Nu-mi pot permite” blochează creierul. El nu mai poate gândi. „Cum mi-aş putea permite asta?” îi deschidea mintea, forţând-o să gândească şi să caute o rezolvare.

Ceea ce este însă şi mai important este că el considera că „Nu-mi pot permite” exprimă, de fapt, o minciună. Omul ştie asta. „Spiritul omenesc este foarte, foarte puternic”, spunea el. „El ştie că poate face orice.” însă, atunci când este vorba de o minte leneşă care spune „Nu-mi pot permite”, izbucneşte un adevărat război interior. Spiritul se supără, iar mintea cea leneşă trebuie să-şi apere minciuna. Spiritul strigă din răsputeri: „Hai să mergem la sală şi să facem mişcare.” În schimb, mintea cea leneşă spune: „Dar sunt obosit, am muncit din greu pe ziua de azi.” Sau spiritul spune: „M-am săturat până peste cap să fiu sărac. Hai să facem ceva să ne îmbogăţim.” La care mintea cea leneşă răspunde: „Oamenii bogaţi sunt hrăpăreţi. Şi apoi, e prea mare osteneala. Există riscuri, s-ar putea să pierd banii. Şi aşa muncesc destul. Oricum, am prea multe de făcut la serviciu. Uite numai câte am de făcut în seara asta. Şeful vrea să termin treaba până mâine dimineaţă.”

„Nu-mi pot permite” aduce tristeţea, neajutorarea care duce la deznădejde şi adesea la depresie. Un alt cuvânt pentru asta este „apatie”. Întrebarea „Cum mi-aş putea permite asta?” deschide posibilităţi, incită şi creează visuri. Tatăl cel bogat nu era preocupat de ceea ce voiai să-ţi cumperi, ci de puterea minţii şi de spiritul dinamic pe care îl crea „Cum mi-aş putea permite asta?”

Astfel, rareori ne dădea ceva lui Mike sau mie. În schimb, ne întreba: „Şi cum ţi-ai putea permite asta?”, cu referire la studiile universitare pe care ni le-am plătit singuri. Nu era vorba de un scop aici, ci de procesul de atingere a unui scop pe care el dorea să ni-1 însuşim.

Problema pe care am sesizat-o în zilele noastre este că există milioane de oameni care au un sentiment de vinovăţie faţă de lăcomia lor. Sunt condiţionaţi să fie astfel din copilărie. E vorba de acea dorinţă de a avea cele mai frumoase lucruri pe care ţi le poate oferi viaţa. Cei mai mulţi oameni sunt condiţionaţi subconştient să-şi spună: „Nu poţi tu să ai aşa ceva” sau „Nu-ţi vei putea permite aşa ceva niciodată.”

Când am hotărât să ies din cursa şobolanului, mi-am pus o întrebare foarte simplă: „Cum mi-aş putea permite să nu mai muncesc niciodată?” Şi atunci mintea mea a început să se agite pentru a găsi răspunsuri şi soluţii. Partea cea mai complicată a fost să lupt împotriva ideii inoculate de părinţii mei - „Nu ne putem permite asta.” Sau: „Nu te mai gândi numai la tine.” Sau: „De ce nu te gândeşti şi la alţii?” Şi alte expresii concepute pentru a strecura ideea de vinovăţie şi a anihila lăcomia.

Deci, cum vă puteţi bate cu lenea? Răspunsul ar fi: cu puţină lăcomie. Sau cum spune însuşi numele postului de radio WII-FM, care înseamnă „What's In It - For Me?” („Da' eu cu ce mă aleg?”). Omul trebuie să stea şi să se întrebe: „Da' eu cu ce mă aleg dacă sunt sănătos, sexy şi arătos?” Sau: „Cum ar arăta viaţa mea dacă n-ar mai trebui să muncesc niciodată?” Sau: „Ce aş face dacă aş avea toţi banii de care am nevoie?” Fără această umbră de lăcomie şi fără dorinţa de a avea ceva mai bun nu există posibilitate de progres. Lumea noastră progresează pentru că noi toţi ne dorim o viaţă mai bună. Noile invenţii apar pentru că ne dorim ceva mai bun. Mergem la şcoală şi studiem serios pentru că vrem ceva mai bun. Aşadar,