După cum am spus mai sus, după ce ni-am întors pe locurile noastre, tot el a avut mare grije de familie.

Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi am putut rezista şi ni-am sălvat viaţa.



ANEXE

Gheorghe Nandriş:

AM FOST ŞI EU MARTOR

Am întors ultima pagină din amintirile Aniţei, cu respect pentru suferinţa sa şi aproape cu evlavie, ca pe o pagină de Biblie. Această biografie a unei familii de ţărani din Bucovina ar rămîne fără relevanţă sau ar trezi cel mult un sentiment de compasiune omenească, dacă ar fi singulară. Dar ceea ce povesteşte Aniţa nu este numai tragedia unei familii, nici a unui sat, ci este tragedia întregului neam românesc din nordul Bucovinei.

Acest pămînt de leagăn al Moldovei a fost prin vrerea soartei obiect de ruşinoasă tîrguială pentru trei imperii: Otoman, Austro-Ungar şi Sovietic. La 1775 a fost vîndut de otomani Austro-Ungariei şi a suportat 143 de ani umilinţa imperiului habsburgic. Acest neam fără noroc a avut numai 22 de ani de libertate, din 1918 pînă la 1940. Poate ar fi avut alt destin, dacă în acel an de pomină 1940, cei doi tirani ai istoriei moderne, Stalin şi Hitler, nu s-ar fi înţeles să-l înrobească din nou. De data aceasta l-a acaparat imperiul sovietic, din care Bucovina nu a făcut parte niciodată în istoria ei.

Consătenii Aniţei sînt deci un eşantion din neamul nostru, pus de Ştefan cel Mare la hotarul de Nord al Moldovei, şi care, printr-un joc nefast al istorici, rezistă de aproape 200 de ani unui crunt şi deliberat proces de deznaţionalizare şi rabdă bătaia de joc a străinilor de neam.

Satul Aniţei, Mahala, în ciuda rezonanţei turceşti a numelui său, este un frumos sat românesc cu 6 500 locuitori în 1939, aşezat la 7 km de Cernăuţi. În vechime purta numele de Ostriţa, după hotarele arătate în uricul de danie al lui Ştefan cel Marc din 1473, cînd satul şi moşia Ostriţa au fost închinate mînăstirii Putna. Este posibil ca numele să fi fost schimbat pe vremea cînd turcii au stăpînit Cetatea Hotinului, întinzîndu-şi raiaua pînă la Prut şi Cernăuţi.

Din acest sat au ieşit intelectuali dc prestigiu, artişti şi literaţi (C. Cristei, Vaier Cudla), jurişti (I. Axeni, Gh. Nandriş, O. Isac), directori de şcoli (V. Nandriş, P. Sâinciuc), clerici (St. Sălcescu, Gh. Sandovici). Din familia Aniţei: doi medici (Ion şi Tudor Nandriş), doi ingineri (Vasile şi Gh. Nandriş), precum şi cei doi profesori universitari, Grigore Nandriş, la Universitatea din Londra, şi vărul său, Octavian Nandriş, la Universitatea din Strasbourg.

În anul 1940, aceşti săteni blajini din Bucovina, după ce au ieşit dintr-o lungă noapte a istoriei, de un secol şi jumătate, îşi trăiau bucuria celui de al 22-lea an de libertate şi viaţă românească. Şi deodată, fără nici un avertisment, se trezesc cu tancurile ruseşti peste ei şi puhoiul roşu îi înghite inexorabil, ca lava unui vulcan, în acea zi de vineri, 28 iunie 1940. De unde să ştie bieţii săteni îngroziţi că ceea ce vedeau ei cu ochii se chema executarea pactului Ribbentrop-Molotov care îi va obliga la o nouă şi lungă robie. Surpriza ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940 a fost atît de mare, încît satele au rămas practic nemişcate.

Cîteva din evenimentele trăite împreună cu Aniţa, în acea vîltoare a vremurilor, pînă la deportarea ei, sînt de un dramatism aproape incredibil. De aceea depun şi eu mărturia mea, pentru a le confirma autenticitatea.

Unul dintre acestea este despărţirea dramatică de la Godineşti, care a însemnat pentru Chirică Cudla, soţul Aniţei, condamnarea la moarte, iar pentru familia lui - deportarea în Siberia. Fratele Aniţei, Florea, a intuit din primul minut dimensiunea nenorocirii. A lăsat baltă fără şovăire toată agoniseala vieţii lui, şi-a încărcat în căruţă familia sa, a luat-o şi pe Aniţa cu copiii şi bunica, şi în fuga cailor s-a îndreptat spre România. În satul Godineşti, unde urma să facem un popas, Chirică trebuia să ne ajungă din urmă. Eram în acea căruţă 11 suflete, trei femei şi 7 copii. Cu mare întîrziere soseşte Chirică împreună cu fratele mamei, hotărîţi să ne întoarcă din drum. Cum spune Aniţa „au prins a plînge amîndoi, mai rău ca nişte femei”. A urmat o lungă şi dramatică discuţie de ore în şir, în care cei doi au utilizat toate mijloacele de convingere pentru a-l lămuri pe tatăl meu să se întoarcă acasă. Au invocat toate argumentele, de la pierderea averii la dragostea pentru copii, trecînd de la rugăminţi la implorare cu lacrimi în ochi, la insulte şi invective. La toate acestea, Florea a rămas neclintit ca o stîncă. La ultimul lor argument că „din gospodar ce eşti, mîine vei fi servitor”, le-a răspuns cu demnitate: „La ruşi nu sînt gospodari, sînt colhoznici. Şi chiar de-ar fi, prefer să fiu servitor la români, decît gospodar la ruşi.” Văzînd că ceilalţi doi nu cedează, iar tancurile sovietice se apropiau, Florea, „schimbat la faţă”, le-a spus, cum mărturiseşte şi Aniţa: „Judecata voastră este slabă şi îmi pare foarte rău că nu vreţi să mă ascultaţi, eu nu mă întorc pentru nimic în lume... îmi pare foarte rău, dar altceva nu pot face pentru voi. Vă dau tot ce am, caii şi căruţa. Rămîneţi cu Dumnezeu, eu plec.” Şi a plecat. A plecat peste cîmpuri de unul singur, cu sumanul în spate fără