a mai privi înapoi. Aniţa s-a uitat îndelung după el. Îl vedea pentru ultima oară în viaţa ei. Chirică a întors căruţa spre casă. De fapt şi-a întors propriul său destin. Aici şi-a ratat ultima şansă, semnîndu-şi condamnarea la moarte, iar Florea şi-a salvat viaţa. Dacă ar fi întîrziat numai cîteva minute, noi am fi fost plecaţi din Godineşti şi familia sa ar fi fost salvată.

Au trecut de atunci 50 de ani şi astăzi judecata se poate face la rece şi cu obiectivitate. Cu toate acestea, nici acum nu pot înţelege din ce izvor şi-a adunat acest ţăran de 39 de ani atîta forţă morală, încît nici pierderea averii, nici dragostea pentru copii, nici mila pentru mama lui bolnavă, să nu-l poată clinti din hotărîrea sa. Ce s-a petrecut oare în sufletul lui cînd îşi lua rămas bun pe rînd de la fiecare? De la unul din copii nu şi-a putut lua rămas bun, fiindcă fugea plîngînd în jurul casei şi striga printre lacrimi: „nu te las, tată, să mă săruţi, fiindcă vrei să ne părăseşti”. Acel copil netrebnic, care a sporit durerea tatălui său, am fost eu.

Toate acestea îmi arată că sînt oameni pentru care valoarea libertăţii depăşeşte toate celelalte valori şi nu poate fi înlocuită cu nimic.

Un alt moment ieşit din comun, la care am fost şi eu martor, a fost fuga în masă, peste graniţă înspre România, a tineretului din Mahala şi din satele vecine. La numai şase luni după invazia rusească, în ianuarie 1941, un prim lot de tineri, de peste 100 persoane, reuşesc să treacă graniţa spre România. Ceilalţi prind curaj şi peste o lună, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, se formează al doilea convoi de aproximativ 400 de oameni, în majoritatea tineri. Printre manuscrisele doctorului Ion Nandriş am găsit o scrisoare rară - mărturia scrisă a unuia dintre cei 40 de supravieţuitori din «convoiul morţii», care a scăpat ca prin minune din masacrul ce a urmat. Este prima oară cînd masacrul de la Lunca este descris de un participant direct. Acesta este Ilie Horoşinschi şi iată ce scrie el: „Adunarea a fost pe malul Prutului, pe ţarina Cotenilor, sub dealul cel mare (...) Acolo, după multă aşteptare, ne-am strîns cam mulțişori, cam prea mulţi pentru scopul în care eram adunaţi. Erau din Horecea cam 15, din Ostriţa cam 15, din Buda vreo 10, din Coteni vreo 20-25, iar restul, ca la 300 persoane, din Mahala. Erau bărbaţi în vîrstă de 30-40 ani şi mulţi tineri, ba chiar şi cîţiva copii de 16 şi 18 ani. Am aşteptat să ne vie o iscoadă, după cum a fost înţelegerea, care să ne conducă înspre graniţa românească. În sfîrşit, văzînd că nu mai vine nimeni, am plecat singuri cu nădejdea în Dumnezeu şi cu cele 30 arme, 25 revolvere, 8 grenade şi o puşcă mitralieră ce o aveam cu noi. Am luat-o spre malul Prutului în jos, mergînd pînă la vale de Tureni Mamorniţa, pe unde am trecut Prutul şi am luat-o aşa razna înspre Herţa. Aproape de orăşel, cîţiva dintre noi au distrus sîrmele de la telefon. Am poposit ceva, mîncînd care ce avea, şi apoi pe sub Herţa ne-am apropiat pe lîngă comuna Lunca de Prut. Cam prin dreptul comunei Tărăsâuţi şi Nouăsuliţa, am încercat să trecem din nou Prutul, de astă dată pentm a trece graniţa în România. După socoteala noastră, pichetele grănicerilor ruşi rămăseseră în urma noastră. Dar, dacă nu-i noroc, nu-i, căci numai după cîţiva paşi am auzit cu groază împuşcături de mitralieră. Conducător nu aveam şi deci, nefiind nici unul dintre noi care să cunoască terenul şi mai ales graniţa, am rămas toţi năuci. Nu ştiam încotro s-o luăm. Grănicerii ruşi ne-au simţit şi trăgeau cu mitralierele în plin. Pentru a putea nimeri mai bine prada, aruncau rachete, iar cîinii dresaţi s-au repezit asupra noastră. Zăpada era mare, încît ne înfundam în zăpadă pînă-n gît. Undeva de vale se mai auzea şi Prutul, în partea care fiind mai repede nu îngheţase. În acest infern noi nu mai ştiam încotro s-o luăm. O parte, cei mai mulţi, au luat-o pe gheaţa Prutului, tocmai în raza puştilor mitraliere. Dintre aceştia, puţini au rămas teferi, cîţiva, iar restul răniţi şi morţi (...) O parte din noi, printre care am fost şi eu, Toader Dascaliuc, Ion Spănuşă, am trecut de partea dreaptă a Prutului, trecînd astfel frontiera. În fuga noastră nebună cădeam uneori în gropi adînci, din care anevoie ieşeam, pierzînd astfel tot ce aveam cu noi. Ne-am dat seama că sîntem pe drumul cel bun, cînd am ajuns la primul gard de sîrmă ghimpată. Acest gard, foarte înalt pentru puterile noastre, l-am trecut greu. Am trecut apoi încă două şi, în sfîrşit, îngroziţi şi înnebuniţi de frică, am auzit o voce caldă de soldat român: „vino încoace, frate”. Era un grănicer român. Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau cîinii ruseşti din urmă, şi am trecut frontiera ajungînd pe pămîntul nostru sfint al României. Pînă cînd au mai venit cîţiva de ai noştri, 30 sau 40, ne-am mai întreţinut cu grănicerii, apoi ne-am dus la pichetul grănicerilor români şi, după ce ni s-au dresat acte, am fost duşi la Legiune, la Dorohoi, şi în fine eliberaţi la Rădăuţi, de unde ne-am împărţit, fiecare unde l-a îndreptat mintea. Eram străini în ţară la noi, dar mulţumiţi că am scăpat de cizma bolşevică şi steaua lui Stalin.”

Jertfa a fost mare fiindcă au fost trădaţi şi grănicerii îi aşteptau pregătiţi pentru masacru, cu mitraliere şi cîini.

Aşa cum au povestit ulterior cîţiva oameni din Lunca, morţii au fost aruncaţi în trei mari gropi comune, nu departe de Prut. Cei care se mai zbăteau în spasmele morţii au fost omorîţi cu lopeţile. În lunile ce au urmat, din cauza ploilor mari, Prutul s-a revărsat şi a înnămolit terenul cu gropile comune, peste care au crescut bălării. La reîntoarcerea românilor în 1941, nu s-a mai putut găsi decît o singură groapă din cele trei, cu 107 persoane. Unii dintre morţi zăceau îmbrăţişaţi. Cei 107 tineri dezgropaţi