Şirul de cruci care se văd şi astăzi în cimitirul Mahala ne aminteşte peste decenii că setea de libertate este uneori mai mare chiar decît dorinţa de a trăi. Altfel cum să înţelegem gestul acestor tineri ţărani care şi-au riscat viaţa pentru a fi liberi? Nu poate fi comparat decît cu al celorlalţi tineri, care în decembrie 1989, în faţa armelor strigau: „Vom muri şi vom fi liberi”. Unii au văzut în acestea un miracol. În adevăr, este firesc să te întrebi prin ce miracol a reuşit să ardă flacăra sufletului românesc într-un sat care timp de 143 de ani a stat sub stăpînire străină şi a suportat o politică atroce de deznaţionalizare şi tocire a demnităţii naţionale.

Un rol de căpetenie în salvarea entităţii naţionale, sub lunga stăpînire austro-ungară, l-au avut cele două societăţi româneşti din Cernăuţi şi Viena. La Cernăuţi, „Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina”, înfiinţată în 1862, prin bărbaţii ce au condus-o cu mult curaj şi iubire de neam (fraţii Hurmuzachi, Dionisie Bejan, Sextil Puşcariu) a contribuit esenţial la păstrarea limbii române şi a educaţiei româneşti, la introducerea alfabetului latin şi a steagului tricolor ca simbol al neamului nostru. După eliberarea din 1918, Societatea a împînzit satele din Bucovina cu Case Naţionale, adevărate focare de cultură românească pentru săteni. Ultimii doi preşedinţi au fost mahaleni, şi anume fraţii Aniţei, prof. univ. Grigore Nandriş (1929-1942) şi dr. Ion Nandriş, directorul Spitalului Central din Cernăuţi (1942-1944). În anul 1935 a fost înfiinţată şi în Mahala o filială a Societăţii, iar în 1937 a fost sfinţită Casa Naţională din Mahala.

Cealaltă Societate românească, Societatea academică „România Jună” din Viena, a fost înfiinţată la 1870, printre alţii de Slavici şi Eminescu. Ea a contribuit timp de 46 de ani la formarea tinerilor intelectuali români, printre care mulţi bucovineni. A fost desfiinţată forţat de stăpînirea austro-ungară, intrată în panică în februarie 1916, imediat după intrarea României în război. Cel care s-a zbătut pentru salvarea arhivei, adică ultimul ei preşedinte, a fost fratele Aniţei, Ion Nandriş, student medicinist, care, printr-un joc al sorţii, s-a întîmplat să fie ultimul preşedinte al ambelor Societăţi. Prin acţiuni patriotice de genul Serbării de la Putna din 1871, aceste Societăţi s-au opus procesului de deznaţionalizare, au menţinut treaz sentimentul patriotic şi cultul strămoşilor noştri. Aşa se explică poate şi faptul că sătenii din Mahala au ocrotit din tată în fiu, pînă azi, în biserica din sat, un tablou înfăţişînd pe Ştefan cel Mare şi Sfint, la care se roagă în vremuri de restrişte.

Fuga în masă spre libertate, cu preţul sacrificiului suprem, al celor peste 300 de tineri este plină de semnificaţie. Aşadar, s-a ucis nu numai la zidul Berlinului, s-a ucis şi la Prut. Despre aceştia din urmă însă nu s-a vorbit. Ei sînt uitaţii noştri. Şi nu e drept.

Apoi peste cei rămaşi în sat a venit urgia deportărilor, adevărate recorduri de ură şi sălbăticie bolşevică. Închid ochii şi văd ca într-un film de groază imagini incredibile de spaimă colectivă din noaptea aceea de 13 iunie 1941, care mi-au marcat copilăria. Nu mai erau decît 10 zile pînă la începerea războiului. Un sat întreg a trăit cu groază şi stupefacţie angoasa exterminării. Aniţa, cînd descrie aceste scene, este cuprinsă de fiori şi i se pare că-i lipsesc cuvintele: „nu pot să spun eu cuvinte aice”.

Peste 10 zile a început războiul şi, la 5 iulie 1941, armata română a intrat în Mahala. În 8 iulie dr. Ion Nandriş fuge spre Mahala să vadă ce face Aniţa şi mama lui. A fost şocat cînd a găsit casa goală şi curtea pustie. Dacă ruşii ar fi întîrziat deportările cu numai trei săptămîni, Aniţa şi copiii ei nu ar fi cunoscut calvarul Siberiei...

Cîţi oameni din Mahala au fost deportaţi este greu de spus cu certitudine, în lipsa unor date oficiale. În manuscrisul său „însemnări pentru mai tîrziu”, Ion Nandriş dă cifra de 1 776 de suflete. Am putut reconstitui pînă în prezent lista certă pentru 190 de familii cu 602 suflete deportate din Mahala şi satele ei, Buda şi Coteni. Dar lista este sigur incompletă. Aproape o treime din populaţia comunei Mahala a pierit sau a fost deportată în acel an. În „Raportul general” al Societăţii pentru cultură, pe anii 1942-43, se menţionează că pentru întreaga Bucovină „bilanţul celor 12 luni de ocupaţie rusească s-a soldat cu mii de morţi şi 41 mii de români deportaţi”.

În locul celor deportaţi au fost aduşi neromâni, care s-au adăugat celor coborîţi din Galiţia sub Imperiul Austro-Ungar, cei care fuseseră ademeniţi prin acordare de pămînt şi prin scutire de recrutare pe timp de 50 de ani. Şi astfel, încetul cu încetul, în două secole, s-a format acea majoritate electorală atît de mult dorită, pentru a putea fi invocate principiile democraţiei în viitoare alegeri. Aceasta a însemnat pentru românii din Bucovina pactul Ribbentrop-Molotov, sub zodia căruia stau şi azi, deşi autorii lui sînt acoperiţi de ruşinea istoriei, iar parlamentele l-au declarat nul şi neavenit. Dar să revenim la Aniţa noastră.

Ultima ştire de la Aniţa a fost mesajul ei scris cu creion chimic pe o batistă. A introdus batista într-o sticlă şi a aruncat-o pe geamul vagonului, cînd trenul a trecut prin dreptul satului ei. A mizat pe solidaritatea umană şi nu s-a înşelat. La 11 iulie 1941, nişte copii care păşteau vitele pe acolo au găsit sticla lîngă calea ferată şi ne-au adus-o. Este primul gest al luptei pentru supravieţuire, care va dura aproape 20 de ani. Iată ce scria Aniţa către mama ei, rămasă singură şi bolnavă: „rog toţi vecinii şi familia să îngrijească de ia... Mamă să n-ai grija noastră, D-zeu o are”.

Toţi cei deportaţi au intrat într-o lungă noapte a tăcerii. Pe toată durata războiului nu a parvenit nici o ştire de la ei, de parcă ar fi intrat în mormînt. De fapt unii au şi intrat. Printre ei şi bietul Chirică, bărbatul Aniţei. Cei care au rămas vii au dus o nemaipomenită luptă