pentru supravieţuire în pustietatea Siberiei. În acest uriaş cimitir, poate cel mai mare cimitir al comunismului, suferinţa i-a înfrăţit în viaţă şi moarte pe oameni de toate naţiile şi de toate religiile, din „marea închisoare a popoarelor”. De la eschimoşi la calmîci, de la tătari la chirchizi, evrei, polonezi, lituanieni şi români, toţi au trăit împreună şi s-au înmormîntat unii pe alţii. Fiecare se ruga la Dumnezeul lui, dar toţi au trăit cu aceeaşi credinţă - credinţa că vor fi cîndva liberi. Aceasta a fost şi credinţa unui vecin de surghiun în Gulag, al Aniţei, care atunci era socotit bandit şi duşman al poporului, iar astăzi, după ce şi-a scris amintirile, se numeşte Soljeniţîn. Speranţa i-a ţinut în viaţă. Cine nu a crezut, a murit. Au murit de mizeria trupului, dar au murit şi de mizeria spiritului, cuprins de disperare în faţa celui mai temut ucigaş - neomenia şi ura semenilor. Aniţa a supravieţuit fiindcă a intuit care este antidotul urii - credinţa şi solidaritatea umană.

În luna noiembrie 1945 Aniţa a fost condamnată la două luni de închisoare şi aştepta executarea sentinţei, adică transportul la puşcărie. În ziua de 23 decembrie 1945, de Crăciun, a fost cuprinsă de o nelinişte inexplicabilă. Simţea nevoia să facă ceva şi nu ştia ce anume. Deodată i-a trecut prin minte să rupă zidul tăcerii, să scrie în România pentru a-şi găsi mama şi fraţii. Neştiind adresa nici unuia dintre fraţi, prima scrisoare a Aniţei este adresată unui om necunoscut, Spătaru Ştefan, din comuna Morteni, plasa Găieşti, judeţul Dîmboviţa, cu a cărui familie trăia în Siberia. A mizat din nou pe solidaritatea umană. Îl roagă s-o ajute, deoarece „pentru noi e cam greu, că nu ştim adresa lor. Atîta ştim că sînt acolo unde eşti şi dumneata, dar locul nu ştiu...” Singura indicaţie pe care o dă Aniţa este numele de familie şi profesia fraţilor ei: „... medic Ion Nandriş, prof. Grigore Nandriş, medic Teodor Nandriş, agricultor Florea Nandriş. Poate aflaţi adresa unuia dintre toţi, mi-ar fi de-ajuns.” În plic pune şi o scrisoare în care se adresează pe rînd mamei ei şi celor trei fraţi. Domnul Spătaru se pune pe drumuri şi găseşte în cele din urmă adresa lui Ion Nandriş, aducîndu-i scrisoarea Aniţei. În acea zi, în care Aniţa s-a hotărît să-şi caute mama, în oraşul Cîmpulung-Muscel, pe strada Mirea nr. 2, mama Aniţei, Mariuca Nandriş, care o pomenea zilnic pe Aniţa în rugăciunile ei, trecea în lumea celor drepţi. Ultimele ei cuvinte, şoptite la urechea lui Florea, au fost: „Să nu uitaţi de Aniţa.”

În aceste clipe, undeva, dincolo de Cercul Polar, Aniţa, cuprinsă de nelinişte, cerea iertare mamei ei, într-o scrisoare trimisă aproape la întîmplare: „Scumpa şi mult dorita mea Mamucă, scrie Aniţa, aş dori tare ca bucăţica asta de hîrtie să ajungă la dumneavoastră ca să ştiţi că noi sîntem în viaţă... Te rog, dulcea mea mamă, iartă-mă de fapta ce-am făcut-o fără voia mea că te-am lăsat în cele mai grele clipe din viaţă, dar ce să facem dacă aşa ne-a fost împărţit”... „îţi sărut mîna Mamucă şi îţi cer încă o dată să-mi dai iertare pentru că te-am lăsat aşa străină. A dumitale fiică Aniţa cu nepoţii, Mitruţă, Vasile şi Toader, care mult doresc să te mai vadă o dată.”

Se vede că mare a fost izvorul iubirii acestei femei, dacă nu a secat în aceşti ani de permanentă agresiune.

Pe la sfirşitul lunii martie, Aniţa este dusă la închisoare. Cînd s-a întors, după trei luni, în 30 iunie 1946, a avut nespusa bucurie să găsească deodată trei scrisori: una din Rădăuţi, una din Bucureşti şi alta din Londra, de la cei trei fraţi ai ei, Tudor, Ionică şi Grigore, care s-au grăbit să răspundă unicei lor surori. Dintr-o familie cu 6 băieţi şi o singură fată, sorţii au decis ca ea să fie jertfită pe acest altar al suferinţei.

Scrisorile fraţilor ei au adus o imensă bucurie în familia Aniţei şi au fost un important sprijin moral, în toată perioada ce a urmat. De aici înainte ea va primi şi va trimite sute de scrisori, repetînd mereu că ele sînt pentru ea „ca cele mai bune medicamente”, şi încheind de fiecare dată cu rugămintea: „să nu ne uitaţi”. Aniţa răspunde la 1 iulie 1946, adică a doua zi după întoarcerea ei din închisoare: „Astăzi a fost o zi de mare sărbătoare pentru sufletele noastre, au dat bunul Dumnezeu după şiase ani de înstrăinare să aflăm unii de alţii. Ieu nu vă pot spune bucuria mia, v-o puteţi închipui singuri... aşa că acum mi s-a umplut trupu de sănătate ca şi cum aş fi luat cele mai scumpe doctorii... astăzi mă simt atît de fericită că nu vă pot spune bucuria mea şi mîngîierea mea... vă rog din tot sufletul să nu uitaţi de noi... am avea mare plăcere să plecăm la dumneavoastră... altă dorinţă nu avem pe lume decît asta.”

Fraţii au ajutat-o cu ce a putut fiecare. Dintre ei, însă, Ionică, fratele cel mare, a fost cel mai bătăios. Fire optimistă, curajos, unul din cei rari, care niciodată nu a cunoscut sentimentul fricii, acest stîlp al familiei noastre, a ţinut mereu trează speranţa celor din Gulag. Le-a trimis zeci şi zeci de scrisori, cărţi româneşti, hîrtie şi plicuri, ba chiar şi acte oficializate pentru repatriere. Celălalt frate, Grigore, le-a trimis cîte ceva pentru existenţă, uneori chiar ruble. A încercat apoi să abordeze problema lor pe căi diplomatice, dar intervenţia lui a fost blocată, iar Aniţa a avut neplăceri.

În anul 1959, după multe alergături pe la dregătorii, Aniţa şi copiii ei şi-au dovedit nevinovăţia şi au fost reabilitaţi. Aceasta însemna că aveau dreptul să se întoarcă în satul lor şi să intre în casa lor. Dar casa era de aproape 20 de ani ocupată de oameni care au uitat demult că stau în casă străină. Se reîntorceau în satul copilăriei lor, a viselor lor din Siberia, dar pentru sătenii de vîrstă mijlocie erau nişte străini, veniţi din «lumea cealaltă», care nu aveau nimic de oferit, dimpotrivă, cereau nişte drepturi care deranjau.

De aceea