cînd a sosit ziua plecării definitive din Siberia, adică ziua cînd se împlinea cea mai mare dorinţă a lor, paradoxal, sufletul nu li s-a umplut de bucurie, pentru că în faţa lor se deschidea alt necunoscut, cu alte bătălii. Iată ce-i scrie Aniţa fratelui ei Ionică, la 11 ianuarie 1959, în ultima, din sutele de scrisori din Siberia: „Vă scriu cîteva rînduri în fugă, să ştiţi despre noi că sîntem sănătoşi şi gata să pornim spre locurile calde. Neliniştea, grija noastră numai unul Dumnezeu o ştie. Unde să ne oprim, la cine să mergem, cine se bucură de noi, cine ne aşteaptă pe noi? Îndoiala şi grija nu am putere să v-o spun... mă gîndesc la Tatăl Ceresc să-mi dăruiască putere şi să pot rezista la toate cîte ne mai aşteaptă... la 25 Ianuarie, zi de duminică, ne-am pornit de aice... D-voastre mai mult aicea nu scrieţi.”

Doctorul Nandriş trimite o scrisoare la Cernăuţi, pe adresa Calinei Zaharia, cu urări de bun sosit pentru Aniţa. La 28 feb. 1959, Calina răspunde: „... scumpele Dvoastră cuvinte le-am primit, la dorinţa Domniei Voastre... adică la sosirea Aniţei din Siberia. Acuma scumpa Dvoastră surioară se află la noi, împleteşte ceva lîngă mine la masă şi-i rid ochii de bucuria aşteptată de atîta vreme”. Dar numai după o lună, la 25 martie 1959, Calina Zaharia scrie îngrijorată: „... Dvoastră nu vă va scrie Aniţa, dar eu vă spun că sînt tare disperaţi din toate punctele de vedere... Vă închipuiţi, după 19 ani şi ceva nici copacii nu-s aceiaşi. Au crescut mari, strîmbi şi cu cioturi... dar lumea? Copiii zic că de ştiau de aşa ceva mai rămîneau acolo... eu mă supăr de aşa cuvinte... ştiţi Dvoastră, că acel vierme ce trăieşte în hrean crede că hreanul e cel mai dulce, dacă n-a gustat altceva mai bun”...

Lupta pentru supravieţuire este înlocuită de lupta pentru existenţă. Unul din copii, Vasile, se sacrifică, plecînd din nou în Siberia, de data aceasta pentru a aduna banii necesari răscumpărării propriei case. Şi astfel reuşesc să reintre în casa goală, exact după 20 de ani, la 13 iulie 1961. Vasile se întoarce definitiv la începutul anului 1962.

În octombrie 1965, Aniţa face o vizită fratelui său Ionică în Bucureşti, pentru a-l săruta şi a-i mulţumi pentru „cele mai scumpe medicamente” care au fost scrisorile lui trimise în Siberia, timp de 13 ani. A fost cea mai emoţionantă întîlnire între doi oameni la care am asistat vreodată. Nu voi descrie această sublimă tăcere, în care cei doi fraţi se priveau în ochi, ţinîndu-şi mîinile unul pe umerii celuilalt de parcă îşi transferau bucăţi din sufletul lor... La despărţire, unchiul Ionică a pus în bagajele Aniţei un caiet gros, imaculat. Acesta este manuscrisul de azi al Aniţei.

Pe ceilalţi doi fraţi, Grigore şi Florea, nu i-a mai văzut niciodată. Au murit amîndoi, înainte de a se putea întîlni. În schimb a fost primită cu dragoste frăţească de fratele ei Tudor şi soţia lui Aurelia, cu care a povestit îndelung.

I-a fost dat Aniţei să mai trăiască o ultimă tragedie, moartea, în anul 1985, a fiului ei cel mic, Toader, împreună cu care locuia. A suportat foarte greu această lovitură, pentru că nu era rîndul lui Toader. Nu s-a mai putut reface niciodată. Peste un an, în vara anului 1986, Aniţa cade la pat. Este îngijită cu dragoste de copiii ei, Mitruţă şi Vasile. La 5 august 1986, cu 25 zile înainte de moarte, scria fratelui ei Tudor ultima scrisoare: „... am mare noroc cu Mitruţă şi Vasile, căci ei îmi poartă toată grija, Mitruţă e aproape şi vine întotdeauna să vadă ce fac, poate îmi trebuie ceva. Vasile e mai departe, dar tot vine adesia să vadă ce fac. Cînd a fost nevoie (căci) am fost tare greu bolnavă, Vasile a stat 4 săptămîni lîngă mine căci eu nu putiam nici să mă ridic, nici să mă întorc, nici să mănînc singură, aşa că el săracu nu s-a mişcat de lîngă mine nici ziua nici noaptia. Aşa că ei îşi fac datoria lor deplină de copii faţă de mama lor. De nu ar fi ei, aş fi pierdută.”

După cîteva săptămîni, la 30 august 1986, Aniţa se stinge din viaţă, la 82 de ani, în casa ei, în patul ei, înconjurată de dragostea copiilor, a nepoţilor şi strănepoţilor ei. Se odihneşte binemeritat în cimitirul din Mahala, unde o aştepta să-i ţină de urît Toader, cel care i-a mai ţinut de urît, în lungile nopţi ale Siberiei, atunci cînd Mitruţă şi Vasile erau plecaţi pe ape.

Nici mama Aniţei nu a rămas singură în cimitirul din Cîmpulung-Muscel. Ea ne-a rugat înainte de moarte: „să nu mă lăsaţi singură între chietrele iestea”. Şi nu am lăsat-o. Fiul ei, Tudor, şi Aurelia, soţia sa, au construit o criptă pe pămîntul Bucovinei, la Rădăuţi, nu tare departe de satul lor natal. La dorinţa lor au fost aduşi aici, lîngă mama lor, Ionică şi Grigore, apoi ceva mai tîrziu a venit şi Tudor.

În sfîrşit, această familie de ţărani, care a fost sfîşiată în bucăţi şi aruncată în cele patru zări, de la Arhipelagul Britanic la Arhipelagul Gulag, şi-a găsit liniştea. Măcar după moarte, copiii s-au adunat în jurul mamei lor, aşa cum aceasta ar fi dorit să-i aibă toată viaţa.

REPERE

de istorie şi demografie privind Bucovina

BUCOVINA ISTORICA:

Suprafaţa - 10 442 km² (în prezent, circa 4 000 km²-sînt teritoriu românesc, făcînd parte din judeţul Suceava) Populaţia - anul 1775: 75 000 locuitori anul 1910: 895 000 locuitori anul 1930: 853 000 locuitori

 

REPERE DE ISTORIE:

1359: - întemeierea voievodatului Ţării Moldovei de către Bogdan. Capitale: Baia, Şiret, Suceava.

 

Timp de patru secole, Bucovina a făcut parte integrantă din statul feudal Moldova. La 1775 pe teritoriul ei se aflau 3 mari oraşe (Cernăuţi, Suceava, Şiret) şi 290 sate cu 62 că