VT: Evoluția politică din România are nevoie de stabilizarea formulelor politice ale partidelor. E nevoie de valori, e nevoie de viziune și de voință. Aceste trei „v“-uri sunt foarte importante. Aceste lucruri trebuie cumva să se cristalizeze la nivelul formulelor politice și morale ale partidelor. Prin școli de vară, prin dezbateri, prin institute de studii... Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai active, cu atât mai bine, adică să dialogheze, să-și facă newsletter-uri, website-uri, să atragă studenții, să-i scoată din starea de indiferență în care mulți dintre ei se află. Al doilea: e vorba de a construi o cultură a discursului public care să promoveze valorile decenței și ale competenței. Avem foarte puțini analiști, observatori, de pildă, ai situației din Rusia, Ucraina, Republica Moldova. Se fac nenumărate afirmații de politică externă despre Statele Unite, despre Franța, dar mai ales despre Rusia, afirmații de un amatorism absolut uluitor, după douăzeci de ani. E ciudată tranziția asta. Îmi amintesc că prima noastră întâlnire era pe vremea când Caius Dobrescu era consilier al lui Andrei Pleșu și se încerca să se creeze o Academie diplomatică.

AG: Eu organizam acolo un modul de două săptămâni despre spațiul ex-sovietic pentru tinerii diplomați.

Şi toți am încercat, și Caius a încercat, și Andrei Pleșu, și alții. România nu are, din câte cunosc, un institut de relații internaționale cu experți veritabili, cum este Council on Foreign Relations sau Brookings, sau cum există în Germania. Ideea e cum să construiești ceva profesionist. E adevărat că unii foarte buni au plecat din țară, e o realitate. Ați văzut poate în Adevărul situația doctoranzilor și a studenților români din SUA. Este extraordinar. Oamenii aceia nu zic că sunt pierduți pentru România, trăim într-o lume globalizantă, nu-s pierduți, dar, dacă ar fi participat la construcția discursului public, poate că lucrurile ar fi fost un pic altfel. În articolele pe care le-a scris în revista 22, Dragoș Paul Aligică a semnalat absența comentariului politic competent, mai ales în politica externă și în politicile economice internaționale. Parcă oamenii ăștia nu citesc. Ar trebui să-și facă temele, ar trebui să le placă să citească, dacă sunt comentatori de politică externă.

AG: Cum vă explicați faptul că au trecut doi ani și jumătate de la prezentarea oficială a Raportului, și atacurile împotriva lui, la adresa Comisiei, a dvs. personal n-au încetat nici o clipă, ba, din contră, devin și mai înverșunate?

VT: Cu cât ne vom apropia de alegeri, cu atât vor deveni mai intense. Adevărul nu-i interesează pe mulți dintre acești domni și doamne. În loc să se discute un text de o manieră aplicată, ne pierdem vremea ocupându-ne, după metoda săptămânistă, așa făcea Eugen Barbu: „Cine este X? Nu cumva aceeași persoană care cândva locuia pe același coridor cu un tip a cărui mătușă a fost măritată cu un tip al cărui unchi vitreg“ ș.a.m.d. În acest fel poți să demolezi pe oricine. Cam așa este reacția dlui Mihai Iovănel, de la revista Cultura. Ei, în momentul publicării Antologiei rușinii, dl Iovănel consideră de cuviință că a sosit momentul să-și publice fișele, zice el, despre Virgil Ierunca și să dea drumul, pe blog, la texte care, pasămite, l-ar compromite pe Virgil Ierunca, pentru că în 1945 Ierunca scria un text de stânga în care saluta Uniunea Sovietică, care totuși era țara care câștigase războiul împotriva fascismului. Iar el era un antifascist autentic, poate spre stupoarea dlui Iovănel. Există și această specie. Poate dl Iovănel nu știe că în 1945 Furet se înscria în Partidul Comunist, că un Emmanuel Le Roy Ladurie a fost membru al Partidului Comunist Francez și că Boris Souvarine a fost chiar membru fondator. Bun, el ce vrea să ne demonstreze? Virgil Ierunca nu are legitimitatea să producă o Antologie a rușinii, pentru că el însuși ar fi participat la scrierea unor texte rușinoase. Textele lui Ierunca, în contextul în care au fost scrise, nu sunt rușinoase, nu au trimis pe nimeni în închisoare, nu au participat la perpetuarea unei dictaturi în România. A nega întreg drumul lui Virgil Ierunca de o asemenea manieră, referindu-te la niște texte ocazionale de tinerețe, are scopul precis de a delegitima. Pe cine? Editura Humanitas, proiectul purificării morale a acestei națiuni, proiectul asanării clasei politice – și a otrăvi, în continuare, pentru că despre asta este vorba, de a intoxica spațiul public. Şi vine dintr-o zonă care e aparent respectabilă. Nu vorbim despre diverși veleitari extremiști, care s-au dus în Statele Unite să facă studii de istorie și n-au priceput nimic, ba dimpotrivă, s-au îndârjit acolo întru fundamentalism extremist, ci vorbim de un om care e cercetător, dacă nu mă înșel, la Institutul de Istorie Literară „G. Călinescu“ și cred că ar trebui să aibă o altă abordare.

AG: Până la urmă, ce rămâne după acest Raport, care e criticat la aproape trei ani de la apariția sa? A deschis niște șantiere în istoriografie? S-a făcut ceva în domeniul legislației, în domeniul accesului la arhive?

VT: În primul rând, nu toată lumea care a criticat Raportul este de rea-credință. Al doilea lucru: mulți au criticat Raportul fără să-l citească și, după ce l-au citit, și-au schimbat punctul de vedere. Am nenumărate exemple de acest gen. Trei: există mult mai mulți – a fost cazul discuțiilor pe care le-am avut la Paris când am prezentat