— Da, am acest răgaz, dar după aceea, vă rog să mă conduceți pînă acasă, deoarece sînt pățită. Încă din prima zi cînd am sosit în acest oraș un grup de tineri constructori au încercat să mă violeze.

— Ce fel de constructori? se interesă Nedelcu, încruntat, ca și cum amănuntul avea importanța lui secretă.

— De locuințe. N-au reușit, din fericire, dar cine îmi garantează că a doua oară vor rata ocazia?

— Au fost prinși sau nu?

— Cred că nu, altfel m-ar fi anunțat organele.

— Pedeapsa e foarte aspră pentru o astfel de faptă.

— Cineva mi-a spus că, date fiind nevoile stringente de sporire a populației, violatorii sînt absolviți de pedeapsă, cu condiția să-și lase victimele gravide.

— Nu se poate! sări Nedelcu în sus. Așa ceva nu poate fi adevărat!

— Bineînțeles, recunoscu Nela. Am vrut să văd dacă aveți simțul umorului.

Nedelcu arăta mai pleoștit decît un cîine asupra căruia s-ar fi aruncat o găleată cu apă rece.

— Vai de mine! Cum ați putut să vă îndoiți de simțul meu în ceea ce privește umorul?! întrebă el, sincer amărît.

— Scuzați-mă, n-a fost decît o probă nevinovată. Așa procedez întotdeauna cînd cunosc un om. Pentru mine, simțul umorului este o primă și decisivă dovadă că individul respectiv nu este prost sau înapoiat.

— S-ar putea să vă înșelați. Am cunoscut destui proști care erau leșinați după farse sau care rîdeau de se prăpădeau la comedii. Deși, în realitate, adică în restul vieții și activității lor, erau niște cretini notorii.

— Astea sînt excepții. Proștii sînt, de obicei, solemni și sobri, se feresc să rîdă, de frică să nu greșească, adică să rîdă cînd nu e cazul. Am văzut o scenă excelentă într-o comedie românească în care un subaltern redus la minte rîde la o replică a șefului său, replică hazoasă în felul ei, dar la care nu trebuia să rîdă, drept pentru care e dat afară din birou cu picioare în spate.

Nedelcu crezu că trebuie să rîdă și rîse scurt, apoi se opri prudent.

— Mai doriți o cafea? întrebă el, în speranța că discuția va lua o altă direcție. Să nu vă faceți probleme că întîrziați, vă conduc eu acasă. Cu mine veți fi în siguranță. Sînteți căsătorită?

— Ca și. Dar soțul meu, mai precis viitorul meu soț, se află în momentul de față în pușcărie, condamnat la un an și jumătate pentru huliganism. Pentru el venisem în audiență.

— E nevinovat?

— Dimpotrivă. E vinovat. Dar asta nu înseamnă că trebuie să facă pușcărie. Vinovați sîntem toți, nu?

— Într-un fel sau altul.

— Firește.

— Adică depinde de ce sîntem vinovați și în fața cui.

— Vina în fața legilor e foarte discutabilă, se ambală Nela, deoarece legile se schimbă de la o lună la alta sau, pur și simplu, nu se aplică.

— E adevărat într-o oarecare măsură, răspunse Nedelcu, prompt, eu lucrez zilnic cu legile și le cunosc pînă-n măduva oaselor. Tot secretul legii e cum o interpretezi.

Nela bău cea de a doua cafea pe nerăsuflate, era obosită, ar fi vrut să doarmă, dar nu-i venea să se despartă de Nedelcu, tipul părea o ființă aparte, care merita a fi descifrată. În plus, era îmbrăcat cu multă grijă, elegant chiar, și mirosea a Men’s Club.

— Nu numai în legi, ci și în artă, spuse ea, acționează forța și tehnica interpretării. De aceea se și apelează la avocați buni. Tatăl meu avea un prieten care era un mare actor foarte cunoscut, trăiește și acum, e pensionar, dar mai joacă din cînd în cînd la Național, la radio și la televiziune. Venea destul de des la noi pentru că tata avea rezerve serioase de whisky și vin bun. Odată, acest actor celebru ne-a spus: „Dați-mi o lozincă, și eu v-o spun în așa fel încît ori plîngeți, ori rîdeți”. I-am dat „Proletari din toate țările, uniți-vă!” și el, într-adevăr, ne-a spus-o în două feluri. O dată am rîs de ne-am prăpădit, iar altă dată ne-a venit să plîngem, adică ni s-a făcut pielea găină.

— Talentul e cea mai nobilă înzestrare pe care i-o poate da natura omului, spuse Nedelcu, sobru, poate din obligația de a teoretiza puțin. Nu mă refer doar la talentul artistic, care e atît de rar, ci la talentul profesional. Despre mine se zice, de pildă, că sînt un talent de excepție în materia în care lucrez, și nu numai pentru că am fost șef de promoție la Academia de Studii Economice, care se află în Piața Romană, cunoașteți, cred, acea clădire maiestuoasă și solidă. Ministrul-adjunct de resort a făcut o adevărată pasiune pentru mine, nu mă pune să fac lucrări obișnuite, de rutină, mă păstrează anume pentru cazuri excepționale, greu de descifrat și limpezit și, cînd îi aduc lucrarea rezolvată, zice către toți: „Vedeți ce înseamnă să ai geniu?! Înseamnă să vezi dincolo de limita accesibilă nouă, oamenilor obișnuiți. Nedelcu are în creierul lui un computer.”

— Și chiar aveți convingerea că sînteți un geniu? îl întrebă Nela, aproape îngrijorată.

— Da. Dar de ce ați intrat în panică?

— Vi s-a părut. Nu sînt decît curioasă. Și știți de ce? Pentru că mă preocupă această problemă.

— Adică ce?

— Adică aș vrea să știu ce este, exact, geniul, care e mecanismul, care sînt elementele lui psihice componente. În al doilea rînd, aș vrea să știu dacă societatea trebuie să ducă față de genii o politică specială.

— În genul celei practicate de americani?

— Mai mult chiar. Americanii colecționează geniile din toată lumea după ce acestea s-au afirmat, ca să se folosească de ele la maximum, firește, contra cost. Pe mine mă interesează altceva: acțiunea de a descoperi geniile la o vîrstă foarte fragedă, adică în faza infantilă, pentru a le crea, apoi, condiții speciale de dezvoltare rapidă.

Nedelcu plăti nota, dîndu-i femeii care-i servise un bacșiș consistent.

— Dacă nu mă înșel, această idee a fost deja lansată la noi de către un cunoscut filozof.

— Da, recunoscu Nela, dar se referea la tineri, nu la copii. În special, s-ar putea ca problema să nu vă intereseze în mod special