Sălbaticului, norocoasă că oglindea cu persoana ei neînsemnată gloria extrem de mondenă a momentului suprem. Oare n-o rugase Secretara Asociaţiei Fordiste a Tinerelor Femei să-i ţină o lecţie despre experienţele prin care trecuse? Nu fusese ea invitată la Dineul anual al Clubului Aphroditaeum? Nu fusese deja prezentă în jurnalul cinematografic senzorial – înfăţişîndu-se vizibil, auditiv şi tactil milioanelor de locuitori ai întregii planete?

La fel de măgulitoare fuseseră atenţiile cu care o înconjuraseră pe Lenina tot felul de personalităţi marcante. Cel de-al doilea secretar rezident al Controlorului Mondial o invitase la cină şi la micul dejun. Petrecuse un weekend cu Forditatea Sa Judecătorul-Şef şi un alt weekend cu Dirijorul Cantatoriului Suprem de la Canterbury. Mereu îi telefona Preşedintele Companiei Pentru Secreţii Interne şi Externe şi-l însoţise pe plaja de la Deauville pe Guvernatorul Adjunct al Băncii Europei.

— Da, fireşte că e minunat. Şi totuşi, într-un fel, îi mărturisise Lenina lui Fanny – am mereu impresia că obţin ceva prin fraudă. Pentru că, bineînţeles, ceea ce-i interesează în primul rînd pe toţi este cum e să faci amor cu un Sălbatic. Iar eu mă văd silită să spun că nu ştiu. Clătină din cap: — Bineînţeles că cei mai mulţi dintre bărbaţi nu mă cred. Dar e adevărul adevărat. Şi ce n-aş da să nu fie adevărat! adăugă ea cu tristeţe şi oftă. E straşnic de chipeş, nu ţi se pare?

— Dar ce, nu te place? o întrebă Fanny.

— Uneori mi se pare că da şi uneori, parcă, totuşi, nu. Întotdeauna se străduieşte să mă evite; iese din cameră cînd intru eu; nu vrea să se atingă de mine; nu vrea nici măcar să se uite la mine. Pe de altă parte, uneori, dacă mă întorc brusc, îl surprind stînd cu ochii ţintă la mine; şi pe urmă… mă rog, ştii şi tu cum te privesc bărbaţii cînd te plac.

Da, Fanny ştia.

— Zău dacă înţeleg, spuse Lenina.

Într-adevăr, nu înţelegea; şi nu era doar nedumerită, era chiar întoarsă pe dos.

— Pentru că, vezi tu, Fanny, mie îmi place de el.

Ba chiar îi plăcea din ce în ce mai mult. Ei bine, acum, se gîndea ea, ar fi o şansă adevărată. Se parfumă după baie. Puf, puf, puf – o şansă adevărată. Buna ei dispoziţie se revărsă într-un cîntec la modă:

 

Da, strînge-mă pîn’ mă droghezi, iubire!

Sărută-mă cu foc, să mă apuce coma!

Mai tare strînge-mă, şi adu-mi fericire;

Amoru-i tot aşa de bun ca soma!

 

Orga olfactivă cu parfum cînta un Capriccio Vegetal admirabil de înviorător – adevărate energii de cimbru şi lavandă, rozmarin, busuioc, mirt şi tarhon; o serie de modulaţii îndrăzneţe evoluau ca nişte valuri din tonurile aromate pînă la mosc; urma o ritornella lentă prin parfumul de lemn de santal, camfor, cedru şi fîn proaspăt cosit (cu subtile dezacorduri ocazionale – un damf de budincă cu rinichi şi, ca un contrast mai puternic, un vag iz de bălegar) şi apoi se revenea la aromatica simplă din introducerea piesei muzicale. Ultimul val de cimbru se stinse; urmă un ropot de aplauze; în sală se aprinseră luminile. În tonomatul-sintetizator începu să se desfăşoare banda cu coloana sonoră. Era un trio pentru hipervioară, supervioloncel şi surogat de oboi care acum umplea aerul cu sunete melodioase, de o langoare agreabilă. Treizeci sau patruzeci de măsuri – şi apoi, pe acest fundal de muzică instrumentală, începu să ciripească un glas supraomenesc; cînd din gît, cînd din cap, cînd cu un sunet gol de flaut, cînd încărcat cu o armonică pasionată, trecu fără efort de la registrul inferior al lui Gaspard Forster pînă la limita tonalităţilor muzicale către un tril înalt dincolo de do de sus pe care Lucrezia Ajugari, singura cîntăreaţă din întreaga istorie a muzicii, îl emisese o dată cu glas pătrunzător (în 1770, la Opera Ducatului de Parma, spre uimirea lui Mozart).

Cufundaţi în fotoliile pneumatice din staluri, Lenina şi Sălbaticul adulmecau şi ascultau. Iar acum veni rîndul ochilor şi pielii să fie satisfăcute.

Se stinseră luminile în sală; nişte litere de foc apărură ca nişte obiecte în relief plutind singure în beznă : TREI SĂPTĂMÎNI ÎN ELICOPTER. UN FILM SENZORIAL SUPERîNCÎNTĂTOR, COLORAT, STEREOSCOPIC, CU DIALOG SINTETIZAT ŞI CU ACOMPANIAMENT SINCRONIZAT LA ORGĂ OLFACTIVĂ.

— Apucă-te bine de butoanele acelea de metal din braţele fotoliului, îi şopti Lenina, pentru că altfel n-o să poţi profita de efectele tactile.

Sălbaticul se conformă.

Între timp literele acelea de foc dispăruseră; urmară zece secunde de întuneric total; şi apoi, deodată, orbitoare şi incomparabil mai reale decît realitatea, apărură imaginile stereoscopice, îmbrăţişate strîns, ale unui negru uriaş şi ale unei femei Beta-Plus, tînără, brahicefală, cu plete aurii.

Sălbaticul tresări. Vai, ce senzaţie avea pe buze! Îşi duse mîna la gură; furnicătura încetă; îşi lăsă mîna la loc pe butonul de metal; senzaţia îi reveni. Între timp, orga olfactivă emana miros de mosc pur. O superporumbiţă de pe banda sonoră gîngurea drăgăstos „Uuuu“, de parcă şi-ar fi dat duhul şi, cu numai treizeci şi două de vibraţii pe secundă, o voce profundă de bas african răspundea: „Aaah!“ „Uuu-ah!“ „Uuu-ah!“ Şi buzele stereoscopice se lipeau din nou şi încă o dată zonele erogene faciale ale celor şase mii de spectatori din sala Alhambra vibrau galvanizate de o voluptate împinsă aproape dincolo de limita suportabilului. „Uuuh…“

Subiectul filmului era extrem de simplu. La cîteva