— Aceasta este amintirea pe care m-a rugat domnul Honda să v-o dau.

  L-am luat şi mi s-a părut extrem de uşor, de parcă ar fi fost gol. Nu-mi puteam imagina nici în ruptul capului ce putea conţine.

  — Pot să-l desfac? Am întrebat.

  Locotenentul în rezervă Mamiya a clătinat din cap.

  — Îmi pare rău, dar dorinţa domnului Honda a fost să-l desfaceţi după ce rămâneţi singur.

  Am dat din cap şi am pus pacheţelul la loc pe masă.

  — De fapt, eu am primit scrisoarea domnului Honda exa cu o zi înainte de a muri. Scria cam aşa: „O să mor în curând, * dar nu mi-e frică de moarte. Atât mi-a fost dat să trăiesc pe; pământ. Acum nu fac altceva decât să mă supun voinţei divine. Există însă ceva ce n-am reuşit să duc la bun sfârşit, în dulap meu există nişte lucruri – lucruri pe care aş fi vrut să le da unor persoane anume şi se pare că nu mai am timp să-: îndeplinesc misiunea. V-aş fi foarte recunoscător dacă m-ai ajuta şi aţi distribui dumneavoastră suvenirurile din lista anexată, îmi dau foarte bine seama că sunt cam îndrăzneţ când vă cer o asemenea favoare, dar sper din tot sufletul că o veţi lua ca pe ultima mea dorinţă şi veţi face ceea ce vă rog”. Vreau să vă spun, domnule Okada, că am fost foarte şocat când am primit scrisoarea domnului Honda. Nu mai ţinusem legătura cu el de ani de zile – poate şase sau şapte ani fără să dăm niciunul din noi vreun semn de viaţă. I-am răspuns imediat, dar răspunsul meu s-a încrucişat pe drum cu scrisoarea fiului său, care mă anunţa că domnul Honda murise. A mai sorbit o gură de ceai verde.

  — Domnul Honda ştia exact când o să moară, continuă locotenentul în rezervă Mamiya. Ajunsese la o înţelegere superioară a lucrurilor, pe care cineva ca mine, de pildă, nu poate spera să o atingă. Aşa cum aţi scris şi dumneavoastră în cartea poştală, avea ceva care-i impresiona pe cei care-l cunoşteau. Am simţit lucrul acesta din clipa în care l-am cunoscut, în vara anului 1938.

  — Deci aţi fost în aceeaşi unitate cu domnul Honda în timpul bătăliei de la Nomonhan?

  — Nu, n-am fost, spuse Mamiya muşcându-şi buza. Eram în unităţi şi divizii diferite, însă am participat împreună la o operaţiune care a precedat bătălia de la Nomonhan. Caporalul Honda a fost rănit la Nomonhan şi trimis înapoi în Japonia. Eu n-am ajuns la Nomonhan, pentru că mi-am pierdut mâna – locotenentul în rezervă Mamiya ridică proteza învelită în mănuşă – cu prilejul înaintării armatelor sovietice în august 1945, luna în care s-a terminat războiul. M-am trezit cu un glonţ în umăr, în timpul unei confruntări cu o unitate de tancuri. Zăceam pe jos, fără cunoştinţă, când a trecut peste mâna mea un tanc sovietic. M-au luat prizonier şi m-au internat într-un spital din Cita, iar apoi m-au trimis într-un lagăr din Siberia. M-au ţinut acolo până în 1949. Am stat pe continent timp de doisprezece ani. Din 1937, de când am fost trimis în Manciuria, n-am mai pus piciorul în Japonia. Familia a crezut ca am fost ucis de armatele ^sovietice şi mi-a făcut şi un mormânt în cimitirul satului, înainte de a pleca pe front, îi Promisesem unei fete că o iau de soţie, dar când m-am întors, am găsit-o măritată cu altul. Doisprezece ani au fost prea mulţi ca să mă mai aştepte cineva.

  Am dat din cap.

  — Îmi pare rău, domnule Okada, că vă plictisesc cu poveşti de-acestea vechi şi triste. Nu cred că prezintă interes pentru un om tânăr ca dumneavoastră. Aş vrea să mai adaug un singur lucru, totuşi. Şi noi am fost nişte tineri obişnuiţi, ca şi dumneavoastră, dar eu nu mi-ani dorit nici măcar o clipă din viaţă să mă fac soldat. Am vrut să fiu profesor. Imediat după terminarea facultăţii însă, mi-au trimis ordinul de recrutare în armată şi am sfârşit prin a-mi pierde doisprezece ani preţioşi pe continent. Viaţa mea a trecut ca un vis. Domnul Mamiya tăcu brusc.

  — Dacă nu vă deranjează, am spus eu după o vreme, aş vrea foarte mult să ştiu cum aţi reuşit să îl cunoaşteţi pe domnul Honda. Mi-am dorit întotdeauna să ştiu ce fel de om a fost domnul Honda înainte de a-l cunoaşte eu.

  Domnul Mamiya a rămas o vreme nemişcat, cu mâinile pe genunchi. Lăsa impresia că se gândeşte profund la ceva. Nu părea că ezită dacă să îmi spună sau nu, atât că se gândea.

  — S-ar putea să fie cam lungă povestea, zise el.

  — Nu contează.

  — Eu n-am mai povestit-o niciodată nimănui şi sunt convins că nici domnul Honda n-a făcut-o. Ştiţi… Am făcut un pact… Am decis să ţinem secret lucrul acesta. Dar domnul Honda a murit şi eu sunt singurul supravieţuitor, aşa că nu cred că mai deranjează pe cineva dacă vă spun.

  Aşa a început locotenentul în rezervă Mamiya să-mi spună povestea lui.

  Lunga poveste a locotenentului în rezervă Mamiya (1)

  Am ajuns în Manciuria la începutul anului 1937, începu locotenentul în rezervă Mamiya. Fusesem proaspăt avansat la gradul de sublocotenent şi m-au repartizat la Cartierul General Kvvantung din Hsin Chin. La facultate m-am specializat în geografie, aşa că am fost numit în trupa de topografi care se ocupa de alcătuirea hărţilor. Ca să fiu cinstit, era o poziţie ideală şi ceea ce mi se cerea să fac era cât se poate de simplu.

  Pe lângă asta, situaţia din Manciuria era relativ paşnică, sau măcar stabilă aş spune. Izbucnirea războiului în China a mutat teatrul de operaţiuni militare din Manciuria, iar lupta era practic purtată de Forţele Expediţionare din China. Armata Kwantung o ducea destul de lejer. Adevărul este că se mai dădeau lupte împotriva