iar pe podea. Le luă aproape jumătate de oră să îl liniştească pe Kreacher, care fu atât de copleşit să primească un obiect care aparţinuse familiei Black din generaţie în generaţie, încât îi tremurau prea tare genunchii  pentru a sta în picioare. Când reuşi, în sfârşit, să se deplaseze câţiva paşi, îl însoţiră cu toţii la dulăpior, îl priviră învelind medalionul cu grijă în păturile sale murdare şi îl asigurară că  aveau să aibă grijă de medalion ca de ochii din cap, cât timp avea să fie plecat. Apoi făcu două plecăciuni adânci în faţa lui  Harry şi a lui Ron şi chiar o mişcare ciudată în direcţia  Hermionei, care ar fi putut fi o tentativă de salut respectuos,  înainte de a Dispărea ca de obicei, cu un poc.

 

 

Capitolul XI

Mita

 

Dacă Kreacher reuşise să scape dintr-un lac plin de Inferi,  Harry era convins că prinderea lui Mundungus avea să îi ia cel  mult câteva ore, şi toată dimineaţa se plimbă prin casă deosebit de încordat, aşteptându-l. Cu toate acestea, Kreacher nu se întoarse în acea dimineaţă şi nici măcar după-amiază. La  căderea nopţii, Harry se simţea descurajat şi neliniştit, iar cina  formată în cea mai mare parte din pâine mucegăită, asupra  căreia Hermione încercase mai multe Transfigurări nereuşite,  nu îl făcu să se simtă cu nimic mai bine. Kreacher nu se întoarse în ziua următoare şi nici în ziua de după aceea. Însă  doi bărbaţi îmbrăcaţi cu pelerine apăruseră în piaţa din faţa  numărului doisprezece şi rămăseseră acolo şi în timpul nopţii,  privind în direcţia casei pe care nu o puteau vedea.

— Sigur sunt Devoratori ai Morţii, spuse Ron, în timp ce el,  Harry şi Hermione se uitau pe ferestrele de la sufragerie. Credeţi  că ştiu că suntem aici?

— Nu cred, răspunse Hermione, cu toate că părea speriată. Altfel, l-ar fi trimis pe Plesneală după noi, nu?

— Crezi că a intrat şi i-a legat limba blestemul lui Moody?

întrebă Ron.

— Da, răspunse Hermione, altfel ar fi fost capabil să le spună cum să intre, nu-i aşa? Dar probabil că aşteaptă să vadă  dacă nu Apărem. Ştiu că Harry este proprietarul casei, până la  urmă.

— De unde... ? începu Harry.

— Testamentele vrăjitoreşti sunt examinate de minister, ai  uitat? Trebuie să ştie că Sirius ţi-a lăsat ţie casa.

Prezenţa Devoratorilor Morţii agrava starea de nelinişte din  casa de la numărul doisprezece. De la Patronusul domnului  Weasley încoace, nu mai primiseră nicio veste despre ce se întâmpla în afara Casei Cumplite şi începea să se simtă o  anumită tensiune. Agitat şi iritabil, Ron adoptase obiceiul  enervant de a se juca cu Deluminatorul în buzunar, ceea ce o supăra foarte tare pe Hermione, care, în aşteptarea lui  Kreacher, îşi petrecea timpul studiind Poveştile bardu lui Beedle şi nu îi plăcea absolut deloc modul în care se tot stingeau şi se aprindeau luminile.

— Vrei să încetezi?! strigă ea în a treia seară după plecarea  lui Kreacher, când lumina fu absorbită din nou din sufragerie.

— Scuze, scuze! spuse Ron, aprinzând Deluminatorul pentru a reda lumina. O fac fără să-mi dau seama!

— N-ai putea să-ţi găseşti ceva mai folositor de făcut?

— Adică să citesc şi eu poveşti pentru copii?

— Dumbledore mi-a lăsat cartea asta, Ron...

— ... şi mie mi-a lăsat Deluminatorul- se presupune că ar trebui să-l folosesc!

Harry nu mai suporta să-i audă ciondănindu-se şi se strecură din cameră, fără a fi observat de niciunul dintre ei. Coborî spre bucătărie, pe care o vizita foarte des, fiind convins  că acolo erau cele mai multe şanse să apară Kreacher. Insă  când ajunse la jumătatea scării, auzi pe cineva ciocănind la uşa  de la intrare, apoi nişte zgomote metalice şi zăngănitul lanţului. Fiecare nerv din corp păru să i se încordeze. Îşi scoase bagheta,  intră în conul de umbră de lângă capetele de spiriduşi şi se puse pe aşteptat. Se deschise uşa; zări în treacăt piaţa luminată  de felinare şi o siluetă îmbrăcată cu pelerină se furişă în hol şi  închise uşa. Intrusul făcu un pas înainte şi vocea lui Moody  întrebă: „Severus Plesneală?" Apoi, silueta din praf de la capătul  holului se înălţă şi zbură direct spre el, cu mâna moartă  ridicată.

— Nu eu te-am omorât, Albus, spuse o voce calmă. Blestemul se rupse: silueta din praf explodă din nou şi lui Harry îi fu imposibil să distingă prin norul cenuşiu dens pe care îl lăsă  în urmă cine era noul venit.

Harry îşi îndreptă bagheta spre mijlocul norului.

— Nu te mişca!

Uitase de portretul doamnei Black: la auzul strigătului său,  draperiile se dădură la o parte şi aceasta începu să urle:

— Sânge-Mâli şi gunoaie care îmi întinează casa...

Ron şi Hermione coborâră scările în fugă în spatele lui Harry, cu baghetele îndreptate, ca şi a lui, spre necunoscutul care stătea  acum pe hol, cu mâinile ridicate.

— Nu trageţi, sunt eu, Remus!

— Ah, Slavă Domnului, spuse Hermione încet, aţintindu-şi imediat bagheta spre doamna Black; draperiile se închiseră din  nou cu o bufnitură şi se lăsă tăcerea.

Ron îşi coborî şi el bagheta, dar Harry o ţinu în continuare ridicată.

— Arată-te! strigă el.

Lupin făcu un pas spre lumină, cu mâinile ridicate, în semn de predare.

— Mă numesc Remus John Lupin, sunt om-lup, cunoscut

uneori sub numele de Lunaticul, unul dintre cei patru inventatori ai Hărţii Ştrengarilor, căsătorit cu Nymphadora,  cunoscută de obicei sub numele de Tonks, şi te-am învăţat cum  să creezi un Patronus, Harry. Al tău are forma unui cerb.

— În ordine, spuse Harry, coborând bagheta, dar trebuia să  verific, nu-i aşa?

— Da, în calitate de fost profesor al tău de Apărare contra  Magiei Negre, sunt de acord că trebuia să verifici. Ron,  Hermione, nu ar trebui să lăsaţi garda jos atât de repede. Coborâră treptele în fugă spre el. Lupin era înfăşurat într-o  pelerină neagră, groasă, de drum, părând la capătul puterilor,  dar bucuros să-i vadă.

— Deci, nici urmă de Severus, nu? întrebă el.

— Nu, spuse Harry. Ce se întâmplă? Toată lumea e bine?

— Da, spuse Lupin, dar suntem cu toţii supravegheaţi. Sunt câţiva Devoratori ai Morţii afară, în piaţă...

— Ştim...

— A trebuit să Apar exact pe treapta din faţa uşii, pentru a