Şi atunci m-am gândit la altceva – la câteva remarci prosteşti făcute de Hastings cinci minute înainte. El spusese că există o mulţime de abrevieri pentru Margaret: Maggie, Margot, etc. Şi atunci mi-a trecut prin cap să-mi pun întrebarea care era numele adevărat a lui Maggie Buckley?

  Atunci, tout d'un coup, mi-a venit ideea! „Hai să presupunem că numele ei era Magdala!” mi-am spus. Mademoiselle Nick îmi spusese că era un nume obişnuit în familia Buckley. Existau două Magdala Buckley. Presupunând…

  Am revăzut în minte scrisorile lui Michael Seton. Da, nu era deloc imposibil. Exista o referire la Scarborough… Dar Maggie fusese şi ea acolo, cu Nick, aşa îmi spusese mama ei. Iar asta explica un lucru care mă nedumirise. De ce erau atât de puţine scrisori? Dacă o fată îşi păstrează scrisorile de dragoste, le păstrează pe toate. De ce aceste câteva, selectate? Aveau vreo particularitate?

  Şi mi-am amintit că în ele nu se menţiona nici un nume.

  Începeau în mod diferit, dar începeau cu un termen drăgăstos.

  Nicăieri în ele nu exista numele Nick.

  Şi a mai fost ceva, ceva ce s-ar fi cuvenit să înţeleg pe loc… ceva ce striga în gura mare adevărul. Mademoiselle a făcut operaţia de apendicită pe 27 februarie. În scrisoarea lui Michael Seton din 2 martie nu există nici o notă de îngrijorare, nici o referire la boală sau la ceva ieşit din comun.

  Asta s-ar fi cuvenit să-mi arate că scrisorile îi fuseseră adresate unei cu totul alte persoane.

  Apoi am parcurs lista cu întrebări făcută de mine, şi am răspuns la ele în lumina noii mele idei. În afară de câteva întrebări izolate, la toate răspunsul a fost simplu şi convingător. Am răspuns şi la o întrebare pe care mi-o pusesem mai înainte. De ce şi-a cumpărat mademoiselle Nick o rochie neagră? Răspunsul a fost că ea şi verişoara ei trebuie să fie îmbrăcate la fel, iar şalul roşu să fie un semn distinctiv. Asta era răspunsul adevărat şi convingător, nu celălalt. O fată nu şi-ar cumpăra o rochie de doliu înainte de a şti că iubitul ei a murit. Ar fi un lucru nefiresc.

  Şi aşa, la rândul meu, am înscenat o mică dramă. Iar lucrul pe care-l speram s-a întâmplat! Nick Buckley fusese foarte categorică în privinţa nişei secrete. Afirmase cu tărie că nu exista aşa ceva. Dar dacă exista – şi nu vedeam de ce ar fi scornit Ellen povestea – atunci Nick trebuia să ştie de ea. De ce negase cu vehemenţă? Era posibil să fi ascuns acolo pistolul? Intenţionase să-l folosească pentru a arunca bănuiala asupra altcuiva, mai târziu?

  I-am dat de înţeles că aparenţele erau complet în defavoarea lui madame Rice. Asta şi plănuise. După cum am prevăzut, n-a putut rezista în faţa probei zdrobitoare. În plus, era mai sigur pentru ea. Nişa secretă putea fi descoperită de către Ellen, iar pistolul în ea!

  Noi suntem cu toţii aici. Ea aşteaptă afară momentul în care urmează să-şi joace rolul. Nu e absolut nici un pericol, gândeşte ea, să scoată pistolul din ascunzătoare şi să-l bage în mantoul lui madame… Şi aşa, în cele din urmă, a eşuat…

  Frederica se înfioră.

  — În tot cazul, mă bucur că i-am dat ceasul meu, spuse ea.

  — Da, madame.

  Femeia se uită repede la el.

  — Ştiţi şi dumneavoastră despre asta?

  — Ce-i cu Ellen? Am intervenit eu. Ştia sau bănuia ceva?

  — Nu. Am întrebat-o. Mi-a spus că s-a hotărât să rămână în casă în noaptea aia pentru că s-a gândit că „se cloceşte ceva”. Se pare că Nick a insistat cu prea mare vehemenţă să iasă să se uite la focurile de artificii. Ea intuise ura lui Nick faţă de madame. Mi-a spus că „simţea în oase că o să se întâmple ceva”, dar s-a gândit că o să i se întâmple lui madame. Îi cunoştea firea lui Nick, mi-a spus ea, şi că întotdeauna a fost o fetiţă ciudată.

  — Da, murmură Frederica. Da, aşa să ne gândim la ea. O fetiţă ciudată. O fetiţă ciudată care nu s-a putut stăpâni… În tot cazul, eu aşa am să mă gândesc la ea.

  Poirot îi luă mâna şi o duse cu blândeţe la buze. Charles Vyse se foi stingher.

  — O să fie o afacere foarte neplăcută, spuse el liniştit. Presupun că trebuie să mă îngrijesc să-i asigur în vreun fel apărarea.

  — Cred că nu va fi nevoie, spuse blând Poirot. Dacă am dreptate în presupunerile mele, nu va fi.

  Se întoarse brusc spre Challenger.

  — Acolo ai pus praful, nu? Întrebă el. În ceasurile alea.

  — Eu… Eu… Marinarul se bâlbâia neştiind ce să spună.

  — Nu încerca să mă păcăleşti cu purtarea dumitale de om bun la inimă. La Hastings a ţinut, nu însă şi la mine. Faci treabă bună cu traficul de droguri, nu-i aşa? Dumneata şi unchiul dumitale din Harley Street.

  — Monsieur Poirot!

  Challenger se ridică.

  Prietenul meu se uită rece la el.

  — Dumneata eşti utilul „iubit”. Neagă, dacă vrei, însă eu te sfătuiesc ca, dacă vrei ca treaba să nu încapă pe mâna poliţiei, să pleci.

  Şi, spre marea mea uimire, Challenger plecă. Ieşi ca fulgerul din cameră. M-am uitat după el cu gura căscată.

  — Ţi-am spus, mon ami. Instinctele dumitale se înşeală întotdeauna. C'est épatant!

  — Cocaina era în ceasuri… Am început.

  — Da. Aşa se face că mademoiselle Nick a avut-o la îndemână în sanatoriu. Şi, cum şi-a terminat provizia băgând-o în ciocolată, chiar adineaori i l-a cerut lui madame pe al său, care era plin.

  — Vrei să spui că nu poate fără ea?

  — Non, non. Mademoiselle Nick nu-i dependentă de droguri. Ia din când în când, din amuzament, atâta tot. Dar