Aici aşteptă până când aude voci. Cadavrul e descoperit. Aleargă jos şi iese pe uşa dinspre terasă. Ce bine şi-a jucat rolul! Magnific! Oh, da, a regizat o dramă aici! O dramă bună. Servitoarea, Ellen, a spus că asta e o casă a răului. Sunt înclinat să fiu de acord cu ea. Casa a inspirat-o pe mademoiselle Nick.

  — Dar ciocolata otrăvită? Întrebă Frederica. Eu tot nu înţeleg ce-a fost cu ea.

  — Făcea parte din acelaşi plan. Dacă se atenta la viaţa lui Nick după moartea lui Maggie, era absolut limpede că moartea lui Maggie fusese o greşeală. Când a socotit că a sosit timpul, a sunat-o pe madame Rice şi a rugat-o să-i cumpere o cutie cu ciocolată.

  — Deci era vocea ei?

  — Categoric! Ce des explicaţia cea mai simplă e cea adevărată! N'est ce pas? Îşi schimbă puţin glasul – atâta tot, astfel încât să ai îndoieli atunci când eşti întrebat. Apoi, după primirea cutiei, iarăşi ce simplu! Umple trei ciocolate cu cocaină (cocaina o adusese cu ea, bine ascunsă), mănâncă una, şi se îmbolnăveşte… Dar nu prea tare. Ştie foarte bine câtă cocaină să ia şi ce simptome să exagereze.

  Iar cartonaşul… Cartonaşul meu! Ah! Sapristi, are un curaj! Era chiar cartonaşul meu, cel trimis o dată cu florile. Simplu, nu-i aşa? Da, dar era de aşteptat…

  Urmă o pauză, apoi Frederica întrebă:

  — De ce a pus pistolul în mantoul meu?

  — Mă gândeam că ai să mă întrebi asta, madame. Spune-mi, ţi-a trecut vreodată prin cap că mademoiselle Nick nu te mai plăcea? Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să te… Urască?

  — E greu de spus, rosti încet Frederica. Trăiam o viaţă lipsită de sinceritate. Înainte ţinea la mine.

  — Spune-mi, monsieur Lazarus – nu-i momentul potrivit pentru falsa modestie – a fost vreodată ceva între dumneata şi ea?

  — Nu. Lazarus clătină din cap. Am fost cândva atras de ea, dar pe urmă, nu ştiu de ce, mi-am pierdut interesul şi i-am făcut vânt.

  — Ah! Exclamă Poirot dând din cap cu înţelegere. Asta a fost tragedia ei. Atrăgea bărbaţii… Dar apoi ei „îi făceau vânt”. În loc s-o placi din ce în ce mai mult, te-ai îndrăgostit de prietena ei. A început s-o urască pe madame… Madame care avea lângă ea un prieten bogat. Iarna trecută când şi-a făcut testamentul ţinea la madame. Mai târziu, treaba s-a schimbat.

  Şi-a amintit de acel testament. Nu ştia că fusese reţinut de Croft şi că nu ajunsese la destinaţie. Madame (sau aşa ar fi spus lumea) avea un motiv să-i dorească moartea. Deci, lui madame trebuia să-i telefoneze şi să-i ceară ciocolată.

  În seara asta avea să fie citit testamentul prin care madame era numită legatara ei, iar apoi, în mantoul lui madame avea să fie descoperit pistolul… Pistolul cu care a fost împuşcată Maggie Buckley. Dacă madame îl găsea, s-ar fi putut incrimina singură încercând să scape de el.

  — Trebuie că mă ura, murmură Frederica.

  — Da, madame. Aveai ce nu avusese ea – cuceriseşi dragostea unui bărbat şi o păstraseşi.

  — Sunt cam greu de cap, dar n-am înţeles încă afacerea cu testamentul, spuse Challenger.

  — Nu? E cu totul o altă problemă – una foarte simplă. Aici intră în joc familia Croft. Mademoiselle trebuie să facă o operaţie. Ea nu şi-a făcut testamentul. Cei doi Croft, care sunt la pământ, întrezăresc o şansă. Ei insistă, fac presiuni asupra ei să-şi facă testamentul şi se obligă să-l trimită prin poştă. În caz că mademoiselle păţeşte ceva, dacă moare, ei scot la iveală un testament falsificat cu dibăcie prin care banii îi revin doamnei Croft. Nu lipseşte referirea la Australia şi la Phillip Buckley despre care ei ştiu că a vizitat cândva această ţară.

  Dar mademoiselle Nick trece cu bine de operaţie aşa că testamentul fals nu serveşte la nimic. Asta deocamdată. Apoi încep atentatele la viaţa ei. Familia Croft speră din nou. În final, eu anunţ moartea ei. Ocazia e prea bună ca să fie ratată. Testamentul fals e trimis imediat prin poştă lui monsieur Vyse. Fireşte, încă de la început ei au crezut că e mai bogată decât e. Nu ştiau nimic de ipotecă.

  — Ce vreau cu adevărat să ştiu, monsieur Poirot, este cum v-aţi prins de fapt de toate astea? Întrebă Lazarus. Când aţi început să bănuiţi adevărul?

  — Ah, mi-e ruşine de asta! A durat atât de mult… Atât de mult! Da, existau lucruri care mă îngrijorau. Lucrurile care se părea că nu prea erau în regulă. Discrepanţa dintre ce-mi spunea mademoiselle Nick şi ce-mi spuneau ceilalţi. Din nefericire, întotdeauna am crezut-o pe mademoiselle Nick. Iar apoi, brusc, am avut o revelaţie. Mademoiselle Nick a făcut o greşeală. A fost prea isteaţă.

  Când am zorit-o să-şi cheme o prietenă mi-a promis că aşa o să facă… Şi a ascuns faptul că o chemase deja pe mademoiselle Maggie. I s-a părut mai puţin suspect, dar a fost o greşeală. Căci Maggie Buckley a scris acasă imediat după sosire, iar în scrisoarea aceea a folosit o frază care m-a mirat: „nu înţeleg de ce a telegrafiat după mine în felul în care a făcut-o. Putea să fie foarte bine şi marţi”. Ce rost a avut să pomenească de marţi? Însemna un singur lucru. Maggie avea oricum să vină marţi la ea. Or, în cazul ăsta, mademoiselle Nick minţise, sau, oricum, ascunse adevărul.

  Atunci, pentru prima dată, am privit-o într-o lumină diferită. I-am analizat afirmaţiile şi, în loc să le cred, mi-am spus: „Ce-ar fi să presupun că n-au fost adevărate?” Mi-am adus aminte de discrepanţa de care v-am vorbit mai înainte. „Ce-ar fi dacă, de fiecare dată, mademoiselle Nick a fost cea care a minţit şi nu cealaltă persoană?” Mi-am spus: „Hai s-o luăm simplu. Ce s-a întâmplat cu adevărat?”

  Şi am văzut că ceea ce se întâmplase cu adevărat era că Maggie Buckley