într-o zi apare o tînără țărancă, Zamfira, care-o îndeamnă să se spele cu apa adusă de ea și, spălîndu-se, Arghira începe să vadă… Arghirei îi place teatrul și și-a amenajat o sală de spectacole în casă… Marina, sculptoriță, cunoaște aceste istorii, și pentru a marca simpatia pentru Zamfira de demult, dătătoare de vedere, își ia numele de Zamfira. Numele și misiunea sacră de a-i învăța pe oameni cum să vadă: „Pentru că – gîndește ea – oamenii nu mai știu să vadă, să privească în jurul lor, și toate relele și păcatele de-acolo se trag, că, în zilele noastre, oamenii sînt aproape orbi. Iar ca să-i vindece nu e alt mijloc decît să-i învețe să privească operele de artă, și în primul rînd sculpturile. De aceea avea ea mare slăbiciune pentru Oana, și venea mereu la cîrciuma lui Tunsu, s-o deseneze, și umplea albume întregi cu schițe. Spunea că singură Oana e vrednică să servească de model pentru o zeiță”. Despre Marina și salvarea oamenilor prin artă (spectacol) va veni din nou vorba în narațiunile ulterioare. Multe din enigmele de acolo se lămuresc în acesta nuvelă. Există nu numai o circulație a miturilor, dar și o circulație a tipurilor în narațiunile lui Eliade. În Pe strada Mîntuleasa apare, de pildă, și cîntăreața de cîrciumă, Leana, care ascunde, ca toate personajele eliadești, o taină (o poveste). Ea știe semnele și asta se vede după „un anumit cîntec”. Cîntecul va fi dezvăluit de-abia în narațiunea În curte la Dionis. Cîntecul și identitatea, căci Leana nu este numele ei adevărat. „Numele meu e altul”, mărturisește ea, ceea ce vrea să spună că istoria și mesajul ei sînt ascunse.

În nuvela Pe strada Mîntuleasa, sînt, în fond, mai multe mituri. Unul este acela al coborîrii în infern, altul este acela al schimbării, înnoirii identității. Marina apare cînd tînără, cînd bătrînă. Darvari, iubitul ei, nu știe ce să mai creadă, femeia are o putere extraordinară de a trece dintr-o vîrstă în alta. Tema întineririi biologice va fi dezvoltată în Les trois grâces și Tinerețe fără de tinerețe. Sugestia schimbării se leagă, aici mai mult de ideea de spectacol. În fine, tot aici aflăm și sugestia camuflării miticului pe care Eliade o va dezvolta, într-o proză mai savantă, în În curte la Dionis. Lixandru și-a ascuns identitatea, a devenit irecognoscibil, alții și-au schimbat numele. Marina ascunde secretul unei existențe magice (variația vîrstelor ei), iar Fărîmă e ultimul martor al acestei lumi. Este martorul și creatorul ei. „De ce – îl întreabă Anca Vogel – inventezi dumneata lumea asta pe măsură ce-o povestești? O faci numai de frică, sperînd că așa ai putea scăpa mai ușor? Dar atunci nu înțeleg de ce ți-e frică nu înțeleg primejdia de care vrei să scapi…”

Neobișnuitul dar de a inventa face din Fărîmă o victimă perpetuă. El devine prizonierul lumii pe care a născocit-o din frică sau din plăcere. Întrebarea Ancăi Vogel este, în esență, justă. De ce vrea să scape Fărîmă, de ce și de cine îi este frică bătrînului învățător? Sfîrșitul narațiunii îl arată devenit deja ținta altei anchete. Abia scăpat de Dumitrescu, Economu, Anca Vogel și de vechii anchetatori, el este luat în primire de alții, care se prezintă ca foștii lui elevi: Borza I. Vasile și Lixandru. Lovitură de teatru! Cine sînt aceștia? O falsă identitate sau, cu adevărat, irecognoscibilul Lixandru pe care îl caută politia există cu adevărat? Narațiunea rămîne deschisă. Faptul că, la solicitările celor care se dau drept foștii lui elevi, Fărîmă nu răspunde nu reprezintă un indiciu că experiența lui se încheie. Sînt alte semne ce se repetă, îngrijorător, pentru el; căldura, întîlnirea de la două și un sfert, graba lui de a nu întîrzia. Fiind singurul care știe „o sumă de lucruri” – cum zice unul dintre urmăritorii lui – Fărîmă este menit unei eterne urmăriri. A devenit un vînat care trebuie să-și vrăjească vînătorii și, pe cît vraja crește, pe atît posibilitățile lui de salvare se micșorează. Trecerea prin proba labirintică nu l-a salvat. Iese, dimpotrivă, de două ori culpabilizat, căci, stînd de vorbă cu Economu și Anca Vogel, Fărîmă a devenit și mai suspect. El și-a asumat, astfel, secretele a două mitologii, a intrat – fără voia lui – în posesia celui de-al doilea cod al narațiunii. „Știe o sumă de lucruri”! – asta sună ca o condamnare pe viață. Pe Șeherezada modernă o așteaptă nopți grele. Șahul se schimbă, Șeherezada trebuie să inventeze la infinit povestiri care o vor înfunda și mai mult…

Pe strada Mîntuleasa poate fi citită și ca o fabulă a fabulei, ca o lungă metaforă despre nașterea narațiunii. Există, întîi, un număr mare de simboluri, imagini ce sugerează dificultatea de a scrie. Fărîmă fabulează ușor, dar scrie greu. „Are un scris greu de citit”, se plînge anchetatorul Dumitrescu. Asta vrea să spună cel putin două lucruri: (1) „greu de citit”, adică greu de înțeles, de pătruns, dificultatea privirii îngust raționale de a trece de pragurile ce duc dincolo, în lumea pe care o construiește bătrînul învățător; (2) „greu de citit” poate să însemne și dificultatea narațiunii mitice de a se constitui. „Cum să povestesc urmarea fără să mă întorc înapoi” – se plînge Fărîmă. Iar cînd este lăsat să scrie are dificultăți de alt ordin; uită ce a scris, relatează de mai multe ori aceleași întîmplări. („Și pentru că nu reușea întotdeauna să-și amintească, o scria din nou”.) Mi se pare a descoperi aici