cîteva sugestii privitoare la scriitura mitică și la lectura ei. Să rămînem la primul aspect. Fărîmă scrie acum „cu mare grijă”, „pe îndelete” (idealul literaturii clasice, modelul scriiturii vechi), recitește „concentrat” ceea ce scrie, dar, fără voia lui, repetițiile, confuziile pătrund în text. Faptele sînt văzute din perspective diferite, variantele date de memorie mișcă desenul, întunecă fotografia. Dumitrescu este enervat de aceste deturnări ale textului și înțelegem ușor că ceea ce îl enervează e tocmai fuga scrisului spre imprecizia mitică.

Fărîmă pare sincer îngrijorat că nu este înțeles cum trebuie și sancționează fără ezitare tipul său (inițiatic, mitic) de scriere: „unele amănunte par că ar contrazice întregul”… Promite să fie limpede, dar nu reușește. Confuziile, coincidențele stranii, contradicțiile dintre amănunte și ceea ce este esențial vor continua să se manifeste în scrisul lui concentrat, compus „cu mare grijă”, „pe îndelete”… Narațiunea mitică se constituie, vasăzică, fără voia naratorului. Evaziunea din codul inițiatic al povestirii nu-i posibilă. El vrea să spună ceva, să dezvăluie existența unei lumi vechi, dar memoria îl trădează. Pe măsură ce dezvăluie ceva, se ascunde, se obnubilează. Narațiunea mitică trăiește în (și prin) acest proces de succesive hierofanii și ocultări.[6] Acest mecanism este înțeles exact de cea de a treia serie de lectori (anchetatori), aceia care apar după dispariția lui Economu și a Ancăi Vogel (lectorii, curios, cei mai favorabili ai lui Fărîmă, cei care se lasă cel mai mult seduși de latura mitică a narațiunii!). Noii lectori au pierdut apetitul mitic. Ei au prins mecanismul ascuns al confesiunii lui Fărîmă, au prins cifrul narațiunii și, în baza lui, supun totul interpretării raționale:

„— Vedeți, începu el să audă deodată, lucrurile se limpezesc, se lămuresc unele pe altele, alcătuiesc împreună o configurație și-și dezvăluiesc sensul numai dacă plecăm de la această ipoteză; pe de o parte, voiați să ascundeți ceva, să păstrați un secret, iar pe de altă parte, memoria dumneavoastră, ca orice memorie, vă trădează, adică nu reține amănunte esențiale și păstrează cu o precizie aproape fotografică episoade periferice”.

Este, negreșit, o primă lectură coerentă, realistă a narațiunii. O primă demascare a mitologiei create de Fărîmă: o golire a povestirii de conotațiile ei mitice, inițiatice… Am impresia că prin astfel de detalii Eliade dă, în Pe strada Mîntuleasa, și o retorică interioară a lecturii. El sugerează, așadar, nu numai nașterea (scrierea) unei narațiuni mitice, dar și posibilitățile ei de lectură. Căci ce sînt, în fond, acești anchetatori seduși, exasperați, iarăși seduși, de născocirile lui Zaharia Fărîmă? Ce altceva decît niște lectori care încearcă să citească un cod (un limbaj) prin alt cod? Dumitrescu și noii anchetatori sînt, în această privință, cei mai intransigenți. Ei suspectează tot timpul pe Fărîmă că vrea să scape, să ascundă ceva, să fugă de adevăr. Ei vor, cum s-ar zice, pielea prefăcutei Șeherezada, cît mai repede, vor să intre în posesia cifrului („să găsim cifrul prin care pot fi identificate acțiunile…”). Și, lucru curios, îl află, povestirile lui Fărîmă se lasă citite în acest fel. Visele Oanei despre coborîrea în peștera tapetată cu diamante sînt traduse fără ezitare ca făcînd aluzie la comoara poloneză ascunsă de Economu etc.

Anca Vogel și Economu formează, repet, altă categorie de lectori. Ei sînt pasionați de întîmplările Oanei, seduși de sexualitatea ei teribilă, de morfologia mitică a străzii Mîntuleasa: „Căci nu bănuiești ce surpriză îți pregătisem pentru noaptea asta. Nici cu gîndul nu gîndești! adăugă izbutind din nou să zîmbească. Ne așteaptă afară o limuzină, și plănuisem să ne plimbăm, după ora trei, cînd, după spusa dumitale, coboară Dumnezeu pe pămînt, să ne plimbăm amîndoi pe strada Mîntuleasa. Ca să-mi arăți și mie școala dumitale și cîrciuma și casele cu pivnițe adînci…” Este aceasta o lectură sinceră? Crede, cu adevărat, Anca Vogel în lumea inventată de Fărîmă? Întrebare fără răspuns. Anchetatorii (lectorii realiști, spionii textului) cred că Anca Vogel și Economu caută ceva precis (comoara poloneză) în fabulațiile învățătorului. Șahul, cu alte vorbe, n-ar fi inocent, nu-i un ascultător dezinteresat. Interesat sau nu, șahul din povestirea lui Eliade nu-și reprimă totuși plăcerea de a asculta întîmplările fabuloase… Există, în orice caz, o forță de seducție a narațiunii și ea se manifestă într-un singur sens; de la scenariul mitic spre scenariul politic, dinspre codul (limbajul) inițiatic spre codul (limbajul) profan.

Multe din detaliile narațiunii pot fi citite ca metafore textuale. Mai exact ar fi și ca metafore textuale. Iată una dintre ele: „îi conduseră prin cîteva coridoare lungi, apoi îi urcară într-un ascensor spațios și murdar, în care se transportau materiale la ultimul etaj, încă în lucru.

Fărîmă nu-și dădu seama la al cîtelea etaj s-au oprit. Au ieșit pe ușa din partea opusă și au pornit pe un coridor întunecat, cu cîteva becuri slabe atîrnînd din loc în loc de tavan. Au coborît apoi cîteva scări și au pătruns într-un alt coridor, care parcă n-ar fi făcut parte din aceeași clădire; avea ferestre mari și curte și parchet nou și lucios, iar pereții erau proaspăt vopsiți în alb. În fața uneia din numeroasele uși, unul din agenți îi făcu semn să se oprească și intră singur. Reveni după cîtva timp, însoțit de un funcționar încovoiat din umeri, purtînd un teanc de dosare sub braț. Apoi au pornit din nou, ocolind tot coridorul, care parcă trasa un lung semicerc, apoi s-au oprit în fața unui alt ascensor, și au coborît. Fărîmă ar fi voit să numere etajele, dar, așa cum se afla încadrat între doi agenți, și în spatele funcționarului cu dosare, nu-și putea da seama de nimic.” Așadar, coridoare întunecate, scări, etaje, ascensor, din nou etaje, coridoare. În altă parte, citim: „porneau amîndoi, parcă niciodată pe același drum, căci treceau necontenit prin alte coridoare, coborau și urcau scări, traversau săli mari, întunecate