sau prea puternic luminate.”. Imaginile pot fi citite în mai multe feluri: o sugestie, întîi, a labirintului în care a pătruns Fărîmă, o serie de probe prin care trebuie să treacă. O metaforă în același timp, a narațiunii mitice și a dificultății de a o scrie. Toate aceste coridoare, săli (ba întunecate, ba luminoase), etaje, coborîri și urcări, pot da o idee despre straturile textului și ambiguitatea mesajului său.

Pe strada Mîntuleasa este o scriere complexă, cu mai multe nivele epice, o capodoperă de limbaj aluziv.

Les trois grâces (1977), dezvoltă mitul Persephonei într-o intrigă aproape polițienească. Mitul se lămurește tîrziu, printr-un efort de imaginație. Narațiunea silește întîi spiritul să se confrunte cu mai multe întîmplări oprite la jumătate, reluate, iarăși întrerupte, deplasate dintr-un prezent verosimil (niciodată precis, necontroversabil) într-un trecut ipotetic etc. Trei personaje (botanistul Filip Zalomit, care este și poet, doctorul Nicoleanu și inginerul Hagi Pavel) discută despre un al patrulea, doctorul Aurelian Tătaru, mort în împrejurări obscure. Moartea se întîmplase la Poiana Dornei, loc retras de lume, lîngă o cabană singuratică, în ziua de Sînziene (timp cu valoare magică). Cei trei avansează mai multe ipoteze în legătură cu dispariția prietenului lor, doctorul, răsucind la infinit o vorbă pe care acesta ar fi spus-o înainte de a muri: „les trois grâces”… Cel care cunoaște adevărul este Emanoil Albini, anchetator dibaci. Personajul reapare și în alte narațiuni. El reprezintă spiritul realității profane, în timp ce ceilalți, trădați de memorie, suferind (ca majoritatea personajelor lui Eliade) de amnezie, participă la altă realitate, mitică. Ea iese la iveală atunci cînd biografia personajului central (dr. Tătaru) se dezvăluie. La reconstituirea ei participă, în afara colonelului Albini, un călugăr, Calinic, și o fostă pacientă, Frusinel Mincu. Calinic, teolog învățat, fusese vizitat de doctorul Tătaru și consultat asupra implicațiilor biologice și medicale ale păcatului originar. Ideea doctorului este că omul a cunoscut secretul regenerării dar că, ulterior, s-a petrecut o mutație tragică în istoria biologică… Mutația a avut loc, probabil, după izgonirea omului din Paradis. Pedeapsa de care vorbește cartea Genezei nu este în realitate decît amnezia. Omul a fost pedepsit să uite că posedă o funcție capitală: auto-regenerarea celulelor… Doctorul caută în cărțile sacre urmele acestei funcțiuni vechi și crede că șansa de a le descoperi i-o oferă bolile. Proliferarea celulelor n-ar reprezenta decît impulsul corpului de a se autoregenera.

Mircea Eliade apropie, printr-o abilă ipoteză, știința de magie. Un eminent cercetător caută dovezi în Biblie și răstoarnă părerile curente ale științei susținînd că boala este simptomul unei regenerări mitice. El pregătește, în consecință, un ser și încearcă să-l experimenteze pe trei bolnave numite, din cauza numelor lor (Italia, Aglae și Eufrosina), „les trois grâces”… La ele se referise, așadar, doctorul în ultimele lui cuvinte… însă în ce scop? Ca să putem răspunde trebuie să prezentăm al doilea martor: Frusinel (Eufrosina) Mincu, numită înainte Frusinel Chiperu… Primul martor al secretului doctorului Tătaru, călugărul Calinic, murise în condiții misterioase, după ce dezvăluise o parte din ceea ce știa. Trebuie spus că este vorba de o tehnică în narațiunea lui Mircea Eliade: personajele nu spun niciodată totul, revelația este fragmentară și nesigură (personajele se îndoiesc ele însele asupra autenticității faptelor). Versiunea dată de Frusinel Mincu asupra morții doctorului Tătaru pare a fi cea mai verosimilă. Prin ea trecem, de altfel, de la realitate la mit, în stilul pe care îl cunoaștem din narațiunile anterioare. Femeia fusese grav bolnavă de cancer și, abandonată de știința medicilor, doctorul Tătaru îi propusese tratamentul lui. Alte două bolnave acceptaseră și, dintre toate, numai Frusinel mai poate fi văzută. Una murise într-un accident de mașină, alta dispăruse în America. Frusinel, mărturisește botanistul poet Zalomit, pe care îl vizitează, în urma tratamentului aplicat de doctorul Tătaru, suferise o mutație biologică miraculoasă. Redevenise tînără. Dar numai jumătate din an, în rest, revine la condiția ei biologică normală. Șase luni, așadar, este tînără, cu simțurile agitate într-o veșnică stare de euforie erotică, iar alte șase luni reintră în trupul stins al unei bătrîne de 70 de ani. Asta se explică prin faptul că doctorul Tătaru fusese împiedicat să ducă tratamentul pînă la capăt din cauza unor colegi răi și proști. De atunci, doctorul refuzase s-o mai vadă, și, cînd într-o zi o întîlnește goală și concupiscentă, în pădurea de la Poiana Dornei se retrage înspăimîntat și cade (accident, moarte voluntară) într-o prăpastie. Secretul regenerării a dispărut o dată cu moartea doctorului Tătaru. Emanoil Albini vrea să-l afle și ține în acest scop sub observație pe botanistul Zalomit, singurul care are contact cu nestatornica Persephona (Frusinel).

Acesta este scenariul epic și trebuie să fie reconstituit, pentru că în afara lui faptele n-au nici un înțeles. Cunoscîndu-l, putem interpreta mai liber elementele narațiunii. Să reținem, întîi, cîteva semne exterioare. Recurența, de pildă, a cifrei trei: trei grații, trei volume despre flora carpatină pregătite de Zalomit. Albini dă întîlnire aceluiași Zalomit peste trei zile, la o nuntă în familie; martorii, culpabilizați de moartea doctorului Tătaru, sînt în număr de trei etc. Accidentul se petrece, repet, în ziua de Sînziene, iar personajul care comentează faptele (Filip Zalomit) este, s-a văzut, botanist și poet. Faptul are o anumită semnificație, deoarece Poetul duce mai departe cunoașterea și propune o soluție de existență, o soluție de salvare: prin imaginație (spectacol). Zalomit trăiește, el însuși, drama doctorului Tătaru. Se ocupă de morfologia plantelor, și universitatea la care lucrează îi încredințează, ca temă de studiu, cercetarea contribuțiilor botanice ale lui Goethe. O știință, deci, practicată de un poet, despre o contribuție ce aparține altui poet. Vreau să spun că miticul se insinuează în toate elementele narațiunii și că propozițiile cele mai banale pot fi întoarse spre simbol. Cînd un personaj vorbește despre memorie („această înaltă și permanentă trădare”) și amnezie, spiritul nostru, avertizat, începe să se gîndească la pedeapsa biblică și la mitul tinereții