fără bătrînețe ș.a.m.d. Tema povestirii ar putea fi memoria care, prin trădările ei, împiedică legătura cu realitatea mitică. Există marea amnezie, o amnezie moștenită, semnul infracțiunii originare a omului, și mica amnezie, aceea a individului. Cea dintîi îl împiedică pe om să-și regăsească ritmul regenerării permanente, cea de a doua stă în calea individului care vrea să înțeleagă unitatea și istoria existenței sale”. Din această perspectivă, banala frază a lui Zalomit capătă valoare profetică: „îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu-mi mai aduc aminte.” Tragedia omului a început, așadar, cu o criză de amnezie.

Citind asfel narațiunea, dăm la tot pasul peste epifanii, simboluri, însă pierdem din vedere mitul pe care îl propune în subtext. Frusinel este o Persephona pregătită în laborator. Semn al timpurilor moderne, produs, în același timp, al conjugării științei cu teologia. Fantezistă, în esență, teoria doctorului Aurelian Tătaru are o anumită coerență interioară. Ipostaza unei mutații biologice poate fi acceptată ca premisă pentru o demonstrație epică. Mircea Eliade o speculează în sensul teoriilor sale despre condiția omului desacralizat. Frusinel Mincu a recuperat o parte din ceea ce omul mitic (omul întîmplărilor sacre) a pierdut. Ca fiica lui Zeus și Demeter, ea trăiește în două tărîmuri diferite și trecerea de la o formă de existență la alta implică o veritabilă tragedie. Trăind într-o lume normal profană ea trebuie să ascundă mitul pe care îl poartă. Se deghizează ca Cenușăreasă (alt mit) și fuge de frică și de rușine din mediul ei normal de viață, („am început atunci să mă ascund, să-mi ascund tinerețea, vreau să spun”…). În limbajul mitologului, aceasta vrea să spună că personajul camuflează misterul atunci cînd misterul se revelează. Pe de altă parte, Frusinel este urmărită de Albini, ceea ce vrea să spună: misterul este nevoit din nou să se ascundă pentru a nu cădea în mîna rațiunii profane. Persephona modernă trăiește într-o continuă stare de hărțuială.

Ideea regenerării biologice a omului și a existenței lui post-istorice (temă, în fond a literaturii S. F.) este reluată de Mircea Eliade în narațiunea Tinerețe fără de tinerețe (1978). Cîteva sugestii ale motivului există în nuvelele anterioare: vîrstele variate ale Marinei (Pe strada Mîntuleasa), dubla existență a personajului Frusinel (Les trois grâces). Titlul narațiunii de acum (Tinerețe fără de tinerețe) duce cu gîndul la un cunoscut basm românesc despre mitul juvenilității eterne. Eliade tratează la modul său, adică la modul echivoc realist, tema întineririi omului. Realist, pentru că acțiunea este ținută într-un plan controlabil al faptelor, echivoc totuși, pentru că de la un punct scenariul realistic intră într-o suită de întîmplări, de coincidențe paradoxale care îndepărtează faptele de stricta cauzalitate. Narațiunea stă, astfel, între stilul science-fiction și proza mitică propriu-zisă. Nu lipsește o intrigă polițienească în această înlănțuire de fapte senzaționale. Iată scenariul realistic: un bătrîn, despre care aflăm mai tîrziu că este profesor de limba latină și italiană și se cheamă Dominic Matei, este trăsnit în noaptea de înviere, în București, pe o vreme curioasă. Cu toată epiderma arsă, el ar trebui să moară prin asfixiere. Medicii constată însă că trăiește și, după oarecare timp, profesorul începe să întinerească. Fenomenul produce emoție în lumea medicală. De el se ocupă medicul Roman Stănciulescu și un profesor francez reputat, Gilbert Bernard. Cazul interesează și Gestapoul (întîmplarea se petrece în 1938), căci un medic din anturajul lui Goebbels, dr. Rudolf, susține teoria că electrocutarea printr-un curent ce trece de un milion de volți poate produce o mutație a speciei pînă la completa ei regenerare. Dominic Matei pare a confirma această ipoteză. Complet epuizat biologic, amnezic, profesorul din Piatra Neamț venise la București să se sinucidă. Trăsnetul a făcut însă din el un tînăr de treizeci de ani cu o hipermnezie extraordinară. E suficient să deschidă o gramatică străină, să parcurgă cîteva pagini pentru a-și da seama că știe deja limba despre care este vorba. Procesul continuă și în vis. Învață limbi străine în timpul somnului. E de ajuns apoi, să se gîndească la ceva (la un trandafir, de pildă), pentru ca noțiunea să se întrupeze, noțiunea de trandafir, de exemplu, să ia forma unui trandafir real. Are și darul de a vedea în vis, de a prevedea, anticipînd astfel, evenimentele. Pentru a-l scăpa de Gestapo, care vrea să-l răpească, autoritățile române înscenează un accident, și Dominic Matei, ajuns acum celebru în toată lumea, este declarat mort. Sub o nouă identitate, profesorul este în realitate expediat în Elveția și pus să relateze, într-un jurnal, toate experiențele lui.

Dominic Matei este un mutant, el anticipează condiția pe care o va atinge omul după o evoluție de cîteva zeci de mii de ani. Umanitatea va avea, atunci, o structură psiho-mentală capabilă să recupereze, printr-un simplu act de concentrare, tot ceea ce au gîndit și produs oamenii de pretutindeni și din toate timpurile. Dominic reprezintă, așadar, umanitatea post-istorică. Prozatorul împinge, în acest chip, personajul său pe terenul literaturii S. F. Însă, spre a întoarce gîndul cititorilor de la această comparație, pune el însuși în discuție ipoteza. „Ca într-un roman de science-fiction […]. Dar, spre deosebire de personajele romanelor science-fiction, ți-ai păstrat libertatea de a accepta sau refuza această nouă condiție. În clipa cînd, pentru un motiv sau altul, ai dori să reintegrezi cealaltă condiție, ești liber s-o faci”… Mutantul Dominic Matei are, așadar, posibilitatea de a reveni la condiția lui biologică normală. Procesul de rejuvenescență nu este ireversibil. Între timp, întineritul profesor trece printr-o serie de întîmplări (probe) ce-l pun pe gînduri. Profesorul Bernard, medicul și sprijinitorul lui, dispare dimpreună cu arhiva cazului său, în condiții misterioase, pe cînd traversa oceanul spre America. Moare și profesorul Stănciulescu, așa încît omul care întruchipează existența post-istorică rămîne, cu noua lui identitate, singur. Este însă descoperit relativ ușor de o tînără californiană, Linda Gray, apoi de